Spaţiu pentru oboseală

Dacă şi voi simţiţi nevoia să respire altcineva în locul vostru măcar pentru câteva minute, vi-l închiriez şi vouă pe Oldfield:

“Testat venerologic.”

Într-o discuţie întâmplată ieri seară (în cadrul grupului Împreună 2012) despre reorganizarea vieţii politice am avut ocazia să constat că pe lângă păreri echilibrate şi realiste există un val paralel de opinii cu tendinţe de alunecare înspre extrema curăţeniei prin exces de reglementare. Mai precis e vorba de o înclinaţie spre transformarea răspunderii politice în răspundere penală sau măcar în penalizare prin restricţionarea dreptului de a mai ocupa funcţii/demnităţi publice. (Las la o parte momentan faptul că o parte dintre cei care solicită reglementări dure sunt de regăsit şi în rândurile celor care cer cât mai puţine reglementări economice, mizând pe autoreglajul pieţei indus de discernământul consumatorului, care obligă la concurenţă, dar voi reveni la paralelă.) Dacă până la un punct lucrurile arată cumva şi sunt de-o coerenţă greu negociabilă, de la o vreme începe excesul de zel. Spre exemplu, chiar şi eu susţin decăderea din dreptul de exercitare a funcţiei/demnităţii publice în cazul celor care migrează dinspre o formaţiune politică spre alta, pentru simplul motiv că schimbă conţinutul ambalajului – la fel cum susţin intervenţia OPC atunci când în cutia de sare mi se vinde detergent. Dar când lumea începe să propună răspundere penală sau măcar întreruperea/limitarea dreptului de a mai candida pe funcţii/demnităţi publice pentru cei care printr-un vot în parlament participă indirect, pe căi nuş’ de care, la alocări nepotrivite de fonduri sau pentru cei care nu-şi respectă promisiunile electorale, de exemplu, paralela cu relaţia producător-consumator intră în zona restricţionării alimentelor nesănătoase, luând din mâna consumatorului puterea decizională de a-şi selecta singur produsele pe care le introduce în alimentaţie. Păi vă anunţ oficial că în secunda 2 ar falimenta 90+% din industria alimentară. Dacă vrem să fim consecvenţi deci, trebuie să evităm atitudinile duplicitare. Ori ne decidem că avem de-a face cu consumatori (inclusiv de politică) lipsiţi de discernământ şi atunci înăsprim atât răspunderea ofertantului politic, cât şi răspunderea ofertantului de produse şi/sau servicii, ori mizăm pe educaţie ca instrument de conştientizare şi arbitraj. În sfera politicului, rolul educativ revine societăţii civile. Eu cred că întărirea organizaţiilor cu caracter de societate civilă este un pariu mult mai rentabil decât anihilarea rolului lor prin reglementări excesive aplicate mediului politic.

Ca să-mi explic titlul, ne aflăm în situaţia în care, după mult curvism politic şi tot atâta trafic de boli venerice (tot politice, desigur), un procent gros din populaţie a recurs de ani de zile la abstinenţă (electorală, fireşte). Dacă mă-ntrebaţi pe mine, nu cred că soluţia pentru a le reda pofta de contacte directe cu politica şi politicienii ar fi să-i asigurăm că-i vom asista pe toată durata intercourse-ului şi că vom sta cu detectorul de herpesuri, HPV-uri şi alte entităţi microbiologice pe organele politicienilor. :)) Parcă un pic de educaţie aşa încât să se descurce şi singuri, în intimitate, cu discernământul între posibilii purtători de nedorite şi afectivii neinfecţioşi, cu asumarea riscurilor aferente, ar fi o versiune mai în ton cu recunoaşterea inteligenţei individuale.

Sau dacă vreţi s-o tranşăm altfel, nu încercaţi substituirea sistemului imunitar cu excesul de antibiotice. E şi nesănătos în sine şi mai avem de ţinut cont şi de alternanţa democratică la guvernare, care se poate lăsa cu suprimarea distribuţiei de antibiotice.

Trebuie să credem că ridicarea baremului prin oferta superioară calitativ e singura formă de concurenţă realmente liberală.

Statul Mick Jagger

M-a pornit! Bogdan Naumovici! El e de vină, acolo sunaţi! :))

Despre statul minimal m-a pornit. Eu chiar şi statul ideal mi-l aleg tot ca în cazul bărbaţilor – pe model Mick Jagger. =)) Mă scuzaţ’, dar chiar vorbesc serios: suplu, dar suficient de fibros încât să nu mă scape pe jos. :))

Acu’ să vedem totuşi de unde ar începe statul să ne scape pe jos, în tendinţa noastră de a-l reduce-n dimensiuni ca să dăm de fibră musculară la atingere şi nu de slănină. Bogdan zice foarte frumos în legătură cu schimbarea percepţiei generale asupra statului, anume că statul trebuie privit ca fiind angajatul nostru, pentru că aşa şi e, omul a inventat statul ca să-i servească la ceva, nu pentru că avea robia-n sânge. :) Singura chestiune e să stabilim ce anume nu ne putem lua singuri şi trebuie să ne ofere statul din postura de angajat pe care-l plătim în sensul ăsta.

Bogdan zice aşa: “De exemplu, eu aş vrea ca statul minimal să fie precum l-a imaginat Ayn Rand: un stat a cărui singură funcţie să fie cea pe care nu o putem îndeplini noi înşine, individual. Adică să îi dăm statului, de comun acord, monopolul folosirii forţei. Evident, în condiţiile legii şi numai asupra celor care au iniţiat arbitrar folosirea forţei. (Excludem de aici cazurile limită, de autoapărare.) Deci eliminăm astfel posibilitatea dictatului celui mai puternic şi îi dăm statului posibilitatea să arbitreze disputele dintre cetăţeni sau persoane juridice. Asta înseamnă că statul ar trebui să mai aibă doar 3 functiuni, mari şi late: 1. poliţie - pentru a putea folosi forţa împotriva celui care o iniţiază din interiorul societăţii; 2. armata - pentru a putea folosi forţa împotriva unui iniţiator extern şi 3 - justiţia. Atât şi nimic mai mult. Restul, toate, se pot rezolva de comun acord între cetăţeni, prin schimburi liber consimţite. În momentul acela, statul ar fi plătit doar pentru serviciile pe care le asigură cetăţenilor. Nu ar avea funcţiuni şi proprietati economice, nu s-ar putea împrumuta în numele nostru pentru vreo iluzorie dezvoltare, nu ar putea să îşi crească impozitele oricând vrea, nu ar avea ce fonduri să delapideze. Sigur că nu se ajunge acolo peste noapte, dar e un obiectiv care ar merita urmărit.”

Aş putea profita direct de spărturile din zidul lui Bogdan, dar n-o s-o fac, de dragul clădirii lucrurilor cărămidă cu cărămidă, ca să rămână pentru posteritate. :D

Şi atunci o iau ca vaca, începând de la biologie, că ea singura, drăguţa (biologia, nu vaca), ne ssssmereşte pe toţi prin readucere în concret când ne desprindem şi noi 2 cm de la sol. :))

E aşa: omul în calitatea lui de animal cu potenţial de zâmbet are nişte nevoi primare. Pe unele şi le poate satisface singur mai bine, pe altele mai puţin bine sau deloc. Care va să zică poa’ să-şi cultive singur o roşie şi un cartof, poa’ să execute un dansu-mperecherii să-şi găsească un corespondent de sex opus întru perpetuarea speciei, dar o manualitate deosebită în a-şi extrage măcar apendicele inflamat..., ştiu şi eu? De unde-atâta dibăcie? :)) Dacă mă uit eu pe lista lui Bogdan, parcă nu-mi vine să sun nici la poliţie, chit că e un conflict intern, nici la armată, deşi poate alimentaţia provenită din mediul extern a cauzat deranjul, şi parcă nici la justiţie, din lipsă a obiectului sesizării. Zice Bogdan că putem cădea de comun acord să ne servim unii pe alţii prin schimb liber. Asta parcă mă linişteşte un pic. Dar numai un pic. Pentru că în marea asta de libertate, printre altele poate că n-are nimeni iniţiativa de a se apuca de chirurgie generală. Şi dacă ar avea-o tooootuşi cineva, poate că n-o scoate la capăt pentru că nu predă nimeni anatomie prin zonă. Nu putem obliga pe nimeni să se specializeze pe ceva anume ca să putem face schimbul ăla liber ca la carte. Ca atare, parcă mi-ar veni să angajez statul să se preocupe cu anticiparea necesităţilor mele de cetăţean şi asigurarea platformelor aferente – vezi educaţie, din care să rezulte medicină (nu mai extind şi la alte domenii). Bun, mai departe începem să introducem noţiunea de SISTEM. Pentru că inevitabil eu vreau să fiu sigură că găsesc şi echipe de intervenţie în regim de urgenţă, şi ortopezi, şi chirurgi, şi cardiologi, şi restul florei şi faunei medicale. Dar mai mult decât atât, vreau ca ăştia în caz de traumă complexă să se descurce cu comunicarea-ntre dânşii, să colaboreze-ntre ei, să facă ce naiba or face, dar pe mine să mă scoată întreagă când îmi pun în mână fişa de externare. EXTERNARE??? Vai duamne, de unde??? Păi dân spital, fireşte! Care spital nu prea poa’ să fie în chirie la vreo mătuşă, că aşa-i filmul, nu deţine. Deci vorbim de proprietate de stat! Şi uite-aşa, din aproape-n aproape, ajungem la concluzia că dacă tot e nevoie de un sistem de sănătate, e de văzut şi ce fonduri necesită spre asigurarea performanţei şi întreţinerii. Deci minimal, minimal, da’ cu fibră, cum bine ne-arată Sir Jagger de câte ori îşi ridică tricoul. :)

(Puteam ajunge aici, cum ziceam, profitând de spărturile din zidul lui Bogdan – duamne, ce frumos sună “Zidul lui Bogdan”! =)) – întrebând simplu ce înseamnă poliţie, jandarmerie şi justiţie. Păi înseamnă pregătire specializată! Adică ce? Adică SISTEM DE EDUCAŢIE! Pe care, din nou, nu-l putem obliga pe privatul Mihăiţă să-l construiască, şi cu atât mai puţin să-i asigure continuitatea! Ş-apoi... poliţia şi jandarmeria înseamnă nişte băieţi care se-mping. Şi cum se-mping ei, din când în când le mai cedează oasele la modu’ neortopedic. La naiba! Iar ajungem la sistemul de sănătate!!!)

Nu mai intru-n detalii despre infrastructură rutieră, da’ vă prindeţi voi pe unde se plimbă inclusiv ambulanţele.

Bun, deci sper că m-aţi înţeles de ce când m-ating de stat nu vreau nici să mă afund în grăsimi, dar nici să dau de ciolane. :)

Şi atunci unde intervine rolul decisiv al privaţilor? Păi intervine, urgent intervine, şi dacă politicile fiscale îi permit şi-i încurajează performanţa, asta poate foarte bine conduce la reducerea cheltuielilor cu susţinerea sistemului public. În ce sens? Ca să rămân la sistemul medical, de exemplu în sensul că existenţa unor privaţi în concurenţă pe viaţă şi pe moarte determină existenţa pe piaţă a unei oferte de servicii performante la preţuri minime! În condiţiile în care vom povesti şi noi despre standarde de cost pe bune, sistemul public nu va mai avea acoperire când declară cheltuieli aberante cu asigurarea unor servicii care pe piaţa privată costă mult mai puţin. Condiţia e ca privaţii să concureze pe fonduri private! Pentru că acum nu aşa se-ntâmplă. Acum casele judeţene de asigurări de sănătate decontează sume nejustificate spitalelor private! Aşa încât privaţii pot creşte cât vor preţurile, că pacientu’ nu se supără dacă decontează Casa grosul. Deci ideea e ca statul să nu ____ concurenţa reală şi dacă n-o ____, apare şi randamentul maxim cu consum minim.

Mixul public-privat pe acelaşi tip de fonduri (adică publice) pentru servicii pe care numai sistemul public e obligat să le asigure fără întrerupere e deja o ruptură de ritm nepermisă, care slăbeşte sistemul public pe ansamblul lui. (Că de-aici s-a inflamat şi Arafat.) “A chain is only as strong as its weakest link.” :)

(Da, concurenţa privaţilor pe fonduri publice poate şi trebuie să existe, dar pe felii care pot fi luate separat şi fie nu necesită continuitate pe termen nelimitat, fie sunt de tip proiect cu finalizare, cum e în cazul lucrărilor de infrastructură rutieră, spre exemplu.)

Pe foarte scurt, mediul privat trebuie să acţioneze ca termen de comparaţie. (Iar pentru cetăţean ca alternativă, desigur.) Termen de comparaţie şi nu înlocuitor, dintr-un motiv simplu: nimeni niciodată nu va putea obliga privatul să asigure continuitate! Cu atât mai puţin pe toate ramurile.

Ca atare, noi la ora actuală nu putem şti cât de obez e statul în realitate, pentru că nu-l putem cântări. Pentru a lua o decizie despre modificările necesare pentru ca statul nostru să fie Mick Jagger trebuie să scăpăm în prima fază de cât mai multe excese evidente şi pierderi provocate cu mâna. (Şi doamne, câte-ar fi! De la evaziune la aberaţia de a deţine în acelaşi timp şi cei mai tari IT-işti, şi cel mai birocratic şi neinformatizat aparat administrativ şi până la eficientizarea interacţiuni DINTRE sisteme.) Ceea ce iaaaaaaaar ne-ntoarce la moralitatea politicului. Şi eu iar vin şi zic pentru a 235547634-a oară că nu vom avea niciodată partide politice măcar decente câtă vreme nu avem societate civilă puternică ŞI DECENTĂ la rându-i. Deci... drumul spre Mick Jagger e pavat cu societate civilă. :)) 

P.S.: Va urma şi un post exclusiv despre sistemul medical, în detaliu. 

Acordajul instrumentelor cu coarde

Discutând cu lume divers îmblănită despre mişcarea Împreună 2012 despre care vă spuneam în post-ul precedent am constatat că pentru mulţi chestia aia din titlu e complet străină. Pe scurt, lumea vrea într-o mare proporţie ca o schimbare sănătoasă, consistentă, măsurabilă cu ochiul liber să se petreacă prin miiiici paşi în regim incremental până într-un punct unde zicem “Gata, fraţilor, am ajuns, iaca, aici ne-o fi cel mai bine. Amin!” Dacă vă povestesc aşa, sunt convinsă că deja simţiţi şi voi absurditatea. De-asta am apelat la exemplul acordajului instrumentelor cu coarde, pentru că acolo până să stabileşti sunetul trebuie să pendulezi iniţial între mai jos şi mai sus, urmând să restrângi treptat intervalul de variaţie sub şi peste sunetul căutat până când, venind din cele două sensuri, te opreşti pe sunetul optim. Pe mine cel puţin aşa m-au învăţat ăia care m-au învăţat să-mi acordez chitara -- şi funcţionează. Platforma asta de “trafic de inteligenţă”, cum îmi place mie să-i zic, exact asta propune: hai înainte să ne apucăm de compus ceva să ne acordăm sculele. Nu ne trage nimeni pe bandă, nu ne reproduce nimeni live pe Wembley Arena. :) Dar reticenţa asta la desfăşurarea creierului pe masă e ceva care mie mi se pare de-o patologie desăvârşită. Eu din postura unui superspecialist pe indiferent ce domeniu m-aş gândi să mă implic special pentru a mă asigura că s-a variat destul de amplu într-o parte şi-n alta a subiectelor care mă interesează încât linia devenită consens să nu fie una care de fapt sună fals, numai pentru că n-a-ndrăznit nimeni să testeze şi acutele din vecinătate. Şi ce dacă discutăm inclusiv idei trăsnite, probabil inaplicabile? Măcar să ne lămurim unii pe alţii de ce nu-s aplicabile! Dar să discutăm aceleaşi discuţii cuminţi ca ăştia de le-am învăţat şi garderoba de-atâta prezenţă televizată e nu pierdere de timp cât pierdere de minţi! Vorba uncheşului Einstein, “Insanity is doing the same thing over and over again and expecting different results.” :) Vă zic şi vouă ce le ziceam aseară copiilor de pe Feisbuc, observ o încorsetare şi o lipsă de îndrăzneală cum numa’ Constipation Blues-ul marca Screamin’ Jay Hawkins mai poate descrie, tocmai la preabunii concetăţeni care mai acu’ vreo câteva luni mă inundau cu link-uri omagiale la clipul Apple, cu “Here’s to the crazy ones”. 

Adaug în final şi o notă despre cealaltă sursă de reticenţă: credibilitatea iniţiatorilor. Unii mai pe faţă, alţii mai prin dosu’ casei au întrebat din bun capăt de ce ar trebui să creadă în buna intenţie a oamenilor ăstora care au copt ideea. Şi răspunsul e simplu: NU TREBUIE să credeţi nimic, despre nimeni! Dar merită să verificaţi personal, mai degrabă decât să vrăfuiţi acum toate mitocăniile care circulă pe internet. Uite, poate-s nişte porci ordinari :)) – foarte bine, demascaţi-i înainte să ia amploare fenomenul! Trebuie să ştiţi însă că orice “vedetă” într-un domeniu generează invidii. D-alea crâncene, inductoare de spume la gură care în zilele noastre de maximă accesibilitate a uneltelor de răspândire a gândurilor aproape invariabil sfârşesc în lături verbale electronice volante pe calea internetului. De-asta insist, verificaţi singuri, dacă tot nu v-am trimis la Mick Jagger, care de bună seamă că nu vă răspunde pă Feisbuc, ci la indivizi disponibili pentru tenis de masă cu idei de toate mamele şi-ntrebări despre tot ce vă roade gastric pe dinăuntru sau vă induce suspiciuni, pe bună dreptate de altfel, că ăsta e genul de imunitate rezultant din infecţii repetate cu corpi străini – străini de orice urmă de bună intenţie, desigur. Dar limitaţi-vă la activarea sistemului imunitar, nu împingeţi lucrurile până la clopotu’ de sticlă. :)

Nici măcar nu aveţi nevoie de ei!

Dacă e să fim sinceri, oamenii de la proteste sunt puţini nu atât faţă de câţi AR PUTEA să fie, cât faţă de câţi AR VREA să fie pe străzi şi cu toate astea nu-s. (Sigur, nu mă refer la ăia ca mine, care conjunctural nu pot respira în regulă şi nici n-au ce căuta în mulţimi, că leşină de durere dacă se-atinge cineva de ei. :)) ) Mă refer la oamenii care fierb în case poate la o intensitate şi mai mare decât cei din stradă, oameni care nu sunt legume – că nu în scopuri culinare fierb – şi au în spate ani de prestat pe felia lor profesională până la extenuare, cu rezultate care numai ele, drăguţele, mai ţin obosita asta de ţară în funcţiune, toate astea ca nişte jumă’ţi de creiere, eventual şi pe tocuri, să le poată scuipa coji de seminţe-n cap din funcţii administrative. Mulţi dintre oamenii ăştia sunt în pragul de a retrăi acum frustrarea de a se fi ales praful de revoluţia care i-a prins prea tineri şi uşor de dat la o parte sau de manipulat. Şi o retrăiesc pentru că pur şi simplu se simt mai capabili decât resursele umane ale actualei opoziţii, care n-a-nflorit ieri în seră, ci are şi ea un sac greucenesc de păcate săvârşite când pe cont propriu, când cot la cot cu actualii guvernanţi. Că USL e o soluţie mai bună decât sceleraţii actuali, e clar. Pe de altă parte însă, aşa cum eu n-o să-l pot recicla niciodată pe Băsescu şi n-o să pot recicla niciodată PD-ul din cauza dezastrului de acum, nu pot să-i acuz pe oamenii ăştia că la rândul lor nu pot să recicleze, spre exemplu, PSD-ul, din cauza dezastrelor care pe ei i-au prins la vârsta pe care o am eu acum, conştienţi, interesaţi, poate chiar pasionaţi de viaţa politică. Ăştia sunt oamenii care nu generalizează în sensul că toţi politicienii sunt la fel – ei văd diferenţele foarte bine –, dar pentru că sunt superprofesionişti pe domeniile lor, simt că se poate şi trebuie să ne dorim ceva infinit mai de calitate decât treapta aia de un pic mai bine.

Se poate. Dar ca să se poată, trebuie să vină unii ca ei şi să “confişte” jucăriile politice cu ajutorul cărora competenţele alea pot să devină legislaţie coerentă şi programe guvernamentale în toată regula.

Şi vin unii ca ei – deocamdată îi găsiţi aici. Întrebarea e câţi dintre cei 60% care se plâng că nu au opţiuni valabile momentan li se vor alătura.

Mie-mi ştiţi opţiunile. Şi mi le-aţi criticat, mulţi dintre voi argumentat, în nenumărate rânduri. Eu nu vă pot spune decât atât:

Dacă nu vă plac politicienii actuali, schimbaţi-i! Cu voi!

Că altfel suntem ca-n bancu’ ăla cu psihologii care nu schimbă becul ars, pentru că becul trebuie să găsească în el însuşi puterea de a se schimba. :))

Poate odată o să vă amintiţi de zilele astea...

...în care eu vi-l tot arăt şi mulţi dintre voi îmi spuneţi că nu-i valabil.

Aveţi mai jos un fragment optimist din emisiunea Sinteza Zilei, 18 ianuarie – poate şi daţi curs încurajării şi-ncepeţi să vă arătaţi dacă aveţi stofă de lideri. :)

...şi niciodată pe lângă

Am fi ipocriţi dacă nu am recunoaşte că debutul lui 2012 ne-a dat peste cap orice previziuni deştepte cu care defilaserăm anii trecuţi. Pur şi simplu ne-am pomenit bruscaţi (în mod plăcut, zic eu) de către un segment al populaţiei care şi-a adus aminte de regula corului – aia cu care vă tot băteam eu la cap încă de prin 2009: ca să ne auzim mai bine, nu e nevoie să strigăm din ce în ce mai tare, ci din ce în ce mai mulţi, deodată. Bun, segmentul ăla de populaţie a format un cor eficient – numai până în momentul ăsta a obţinut aşa:

● Retragerea proiectului ăluia aberant de lege a sănătăţii

● Repunerea în funcţie a lui Raed Arafat

● Tremurul nădragilor slugoilor din CCR, care azi au amânat decizia pe tema comasării alegerilor

Din punctul meu de vedere, lista e deschisă şi oamenii s-au prins de asta. Şi e bine că s-au prins. Problema e că pe fundalul ăsta apar nişte unii! Nişte băieţi şi fete care încearcă să încalece curentul. Sigur, e clar că vibraţia existentă acum în rândul populaţiei e păcat să rămână necondusă înspre ceva mai mult decât schimbarea de regim politic. Este exact ceea ce vă spuneam de 32542576 de ori, că jegul care se scurge-n capul nostru dinspre mediul politic măsoară nici mai mult, nici mai puţin decât gradul nostru de toleranţă, nesancţionare şi neimplicare. Mediul politic trebuie strâns cu uşa într-o manieră corectivă de către societatea civilă. (De preferinţă înainte de a se ajunge peste pragul de suportabilitate!) Şi mai mult, mediul politic se schimbă prin repopulare – niciodată într-un partid politic nu vor predomina oamenii de bun-simţ şi profesioniştii câtă vreme oamenii de bun-simţ şi profesioniştii stau pe margine. Aşa că, atâta vreme cât relaţia cauză-efect între atitudinea noastră şi rezultanta politică e asta, nu pot să accept heirupisme concluzive şi încercări mârşave de încălecare a unui val conjunctural de către feţe suspecte. Dar mai rău de-atât, treaba devine şi mai nasoală când în mod pe cât de inutil, pe-atât de greţos, feţele suspecte încearcă să se-apropie de mine, spre exemplu. :))

Uite, ca să nu mai depună numitele feţe eforturi sortite gunoiului, am să le fac un bine şi-am să fac o listă de principii pe lângă care nici cu Muma Pădurii nu mă pot face să calc:

1. Urăsc generalizările. Rău de tot! Care cum te-nfiinţezi în gură cu categorii generoase de forma “clasa politică”/”partidele politice”, “medicii”, “profesorii”, “tinerii”, “presa” etc., gata, poţi să faci stânga-mprejur, cu mine n-ai nimic de-mpărţit! Dacă vă e lene să faceţi distincţia între indivizi, la gunoi cu voi! (Bine că vă deranjează când alţii vă aplică vouă acelaşi tratament, cum sunt alea cu “românii sunt hoţi/leneşi/etc.”.)

2. Ca o prelungire a punctului 1, care visaţi vreodată să mă auziţi aruncând cu rahat după un politician, indiferent de “rasă”, numai pentru că e parte dintr-un X partid sau grup de opinie rezultat în jurul unui subiect, necâştigător!

3. Tot ca un fel de prelungire a punctului 1, cei care veniţi să-mi ziceţi că oamenii ăia care n-au ieşit vecii în stradă pentru drepturile lor minimale au ieşit acum împotriva întregii clase politice, scutiţi-mă – or fi şi dinăia leneşi să distingă sau pur şi simplu neinformaţi care văd monocolor, dar de-aici şi până la a ne face că nu auzim cum urlă mulţimile de prin oraşe punctual împotriva lui Băsescu şi împotriva alor lui, e cale lungă, deci din nou, căutaţi pe la alte case, că pe mine nu m-aţi găsit. În plus, oamenii ăia mai urlă şi “Vrem anticipate, nu comasate!” – eu nu-mi permit, spre deosebire de feţele suspecte, să-i bănuiesc pe toţi protestatarii ăia că ar fi atât de imbecili încât să solicite anticipate pentru că vor să scape de toată clasa politică. Măcar o brumă de minimă coerenţă tot au, dacă au înţeles atât utilitatea ieşitului în stradă, cât şi diferenţa dintre anticipate şi comasate.

4. Nu cred în şi nu sper la decimarea vreunei bucăţi din societate, ca atare nu întrevăd dispariţia partidelor politice – deci care vă doriţi, vorba lui Crin, una dintre singurele două variante rămase, dictatură sau anarhie, nu cu mine trebuie să depănaţi impresii şi aspiraţii, sorry, eu sunt cu astealalte, cu pluripartidismul, cu alternanţa democratică la guvernare, d-astea clasicele din care au rezultat economii şi nivel de trai ca prin UK, Germania and the like. Partidele politice, ca şi ţara, de altfel, sunt nişte recipiente. Conţinutul lor se poate schimba prin trei mecanisme: educaţie, mijloace de responsabilizare şi schimb de generaţii. Diferenţa dintre ţară şi partide e că în cazul partidelor, unele pot dispărea şi pot apărea altele noi. Dar dintre cele mari şi cu vechime, în mod clar e greu să dispară vreunul, măcar pe termen scurt şi mediu. Deci dacă vreţi să discutăm raţional despre cum se poate schimba predominanţa unor trăsături în mediul politic, o putem face şi e necesar să o facem. Dacă veniţi cu extremisme, opriţi-vă la uşă.

5. Da, în momentul ăsta cred în necesitatea alegerilor anticipate. PUNCT

6. Faptul că nu fac parte dintr-un partid politic nu e un motiv să vă scape din vedere că sunt alături de oamenii în regulă din PNL de aproximativ 14 ani şi nimic niciodată n-o să mă despartă de ei, oriunde mă voi afla, atâta timp cât ei continuă să fie verticali. Şi tocmai pentru că sunt alături de ei, atunci când se întâmplă să ajungă în funcţii de conducere în partid, aşa cum s-a-ntâmplat cu Crin, voi face tot ce-mi stă la-ndemână să pun presiune din exterior pe halca mai puţin fericită din partid care încearcă să-i tragă-n jos atunci când îşi propun să realizeze ceva de calitate. (De-aici aţi dedus sper că de lângă Crin n-am să plec niciodată, afară de cazul în care-şi pierde minţile prin nuş’ ce minune şi-ncepe s-o ia prin mărăciniş. :)) ) Pentru curioşi, nu m-am înscris şi nu mă voi înscrie în PNL pe de o parte pentru că eu, ca fiinţă vie, nu sunt încadrabilă într-o structură politică, nu sunt dispusă la viaţa într-o construcţie supraetajată, cu nu ştiu câte organizaţii cu tot atâţia şefi, cu impunere de calendar şi când mă priveşte, şi când nu mă priveşte evenimentul – ce s-o mai întindem, aţi înţeles, sunt o sălbăticiune care preferă aderenţa benevolă pe bază de simţuri şi atât –, pe de altă parte pentru că am mari probleme să fiu colegă cu de-alde Relu Fenechiu, ex-soţii Săftoiu şi alţii ca ei fără să-i fac de ruşine public ori pe unde-i prind.

7. Cinismul, negativismul şi descurajările în general despre cum nu se mai poate face nimic şi cum nu-i rentabil de recurs la vreo altă atitudine afară de blazare vă trimit direct la secţia “Neprizabili”, deci dacă simţiţi dinastea, ori le ţineţi pentru voi, ori dacă încercaţi să mi le vindeţi, zburaţi cu tot cu ele. Dacă v-aţi săturat de viaţă, în mine veţi găsi oricând o voce activă în favoarea legalizării eutanasiei la cere – din drag de igienă pe străzi şi de menajare a familiilor şi trecătorilor prin spaţii publice, care probabil că nu merită să vadă filme de groază cu creieri întinşi pe trotuare şi băltoace de lichid vital.

Sper că v-am tras draperiile suficient de generos. Dacă totuşi mai aveţi nelămuriri, ăsta e post-ul ideal să vă faceţi ordine-n cap, deci întrebaţi dacă vă frământă oarece. :)

Să-i dedicăm una de ieşire zic :)

Dacă tot mă vizitează băieţii utilizatori de STS într-o disperare lately, să le las şi un colet muzical pentru şăfu’ lor, nu? :))

Well you know your time has come
and you're sorry for what you've done
You should've never have been playing with a gun
In those complicated shadows
Well there's a line that you must toe
and it'll soon be time to go
but it's darker than you know
in those complicated shadows
All you gangsters and rude clowns
Who were shooting up the town
When you should have found
someone to put the blame on
Though the fury's hot and hard
I still see that cold graveyard
There's a solitary stone that's got your name on

You don't have to take it from me
But I know what I spake
You think you're like iron and steel
But iron and steel will bend and break
In those Complicated Shadows

Sometimes justice you will find
Is just dumb not colour-blind
And your poor shattered mind can't take it all in
All those phantoms and those shades
Should jump up on Judgement Day
And say to the Almighty "I'm still stinking of sin"

But the jury was dismissed
Took his neck and they give it a twist
So you see you won't be missed
in those complicated shadows

You can say just what you like
in a voice like a John Ford film
Take the law into your hands
You will soon get tired of killing
In those complicated shadows

Puţini ziceţi?

Pentru ispravnicii care nu percep nicicum cifrele, dar simt un imbold aproape biologic să dea cu solfegiile prin statistică, anunţându-ne şi pe noi, ăştia mai tonţi care ne entuziasmăm de protestele din ţară, că de fapt tremurăm de emoţie ca proştii la o mână de 500-2000 de oameni, negreşit trebuie să recurgem la socotitoarea rudimentară.

Păi să vă număr eu altfel, idioţilor:

Dacă pe parcursul a 3 zile de ieşiri în stradă luăm o medie de doar 1500 de persoane pe localitate (hai că tot au fost minim 500/zi în medie, dacă mergem pe compensarea localităţilor mici cu miile alea ieşite în Mureş, Timişoara şi Bucureşti), înmulţind cu 20 de localităţi deja dă 30000! Este că sună altfel? Un fel de protest întâmplat împreună, dar de la distanţă, timp de 3 zile. Fără organizatori, fără ca protestatarii să fie parte a unui grup cu interese şi nemulţumiri comune cum e în cazul sindicatelor, într-o ţară complet neexersată într-ale semnelor vitale manifestate pe străzi în grupuri, în plină iarnă şi sub ameninţarea jandarmeriei cu amenzi pentru lipsa de autorizaţie.

Ca atare, eu nu ştiu dacă aţi avut învăţători şi profesori de matematică tembeli în şcoală sau aşa sunteţi voi de la mama voastră, insuficienţi intelectual pentru adunări care exced numărul de extremităţi scheletice vizualizabile întru exercitarea dreptului constituţional la numărătoarea pă deşte, dar de bună seamă că evaluarea unui MINIM 30000 ca fiind un număr mic în contextul ăsta vă cam scoate-n decor. Eu zic să reevaluaţi.

*Eu am luat scorurile cele mai mici, deşi ştim cu toţii că jandarmeria subevaluează, dar am zis ca nah, unii s-au repetat pe parcursul zilelor. Dar mergeţi mai departe cu diminuarea, să considerăm că au fost aceeaşi oameni în fiecare zi -- împărţiţi 30000 la 3 şi tot rămâne un mai mult decât mulţumitor 10000. :D

Update: Înţeleg că proteste au fost în 41 de oraşe – să zicem că eu le-am luat în calcul doar pe cele mai mari 20, dar acum puteţi compensa repetitivitatea unor persoane în cele 3 zile cu localităţile mai mici neluate în calcul şi veţi vedea că numărul total de indivizi care-au fost pe străzi zilele astea e oricum, numai modest nu!

Dimineaţa de după

Primele concluzii după minunata mobilizare din toată ţara, dar mai ales din Bucureşti, ar fi cam astea:

● E imposibil de prezis ce urmează, pentru că avem două tabere cu comportament atipic: pe de o parte Băsescu, debusolat total de ce vede, dar persistând în inconştienţă şi răspândind mesaje instigatoare, direct sau prin reprezentanţi (vezi cazul Voinescu-Cotoi), pe de altă parte populaţia neobişnuit de raţională, care odată ce a înţeles că Băsescu & The Backin’ Vocals sunt pe ducă, nu ştim până unde e în stare să ridice volumul zgomotului, cu atât mai mult cu cât în deriva spaimei care-i îngheaţă sângele-n vene Băsescu dă ordine de brutalizare a protestatarilor de către jandarmi, obţinând cu ocazia asta amplificarea înverşunată a semnalului de stradă. În plus, chiar dacă şi-ar dori să ia o decizie politic raţională, Băsescu ar fi torpilat în secunda doi de finanţatorii de campanie şi de toate clanurile care l-au ţinut la volan.

Există însă şi nişte lucruri nu tocmai greu de anticipat/constatat:

● În mod clar nu mai poate fi vorba de amânarea alegerilor până în 2013, cum mai pluteau zvonurile.

● Ceea ce le-a ieşit românilor de pe străzi zilele astea în mod categoric se lasă cu destabilizarea activului de partid băsist şi cu mobilizarea şi entuziasmarea trupelor opoziţiei. Aşa încât băieţii se vor trezi în braţe cu paradoxul de a fi adunat munţi de bani pentru mita electorală pe care nu va mai avea cine s-o distribuie, că zău nu ştiu câţi fanatici de partid s-ar mai găsi să bată pe la uşi cu punga sau găleata băsistă, riscând să fie linşaţi. Numai jandarmeria şi SPP-ul de nu s-or apuca să distribuie bunătăţile de ocazie. =)) Vă imaginaţi cum ar fi să-ţi bată la uşă ditamai trupa de forţe de ordine cu scuturi şi căşti, “Bună ziua, am venit să vă-mpingem o pungă. Votaţi PD-L!”? :))

● Acum sigur nu mai mi-e frică de eventuala manipulare prin sondaje. Dezbaterile pe un sondaj care dă PD-ul şi/sau UNPR-ul în creştere vor întărâta şi mai al naibii populaţia.

● În dobitocia lui, Băsescu a rezolvat cele 3 mari probleme ale opoziţiei:

1. Cum să scoatem oamenii pe străzi? – i-a scos Băsescu

2. Cum să facem să iasă mai mulţi? – prin împingerea unui număr halucinant de jandarmi în stradă, Băsescu declanşează o concurenţă numerică între protestatari şi forţele de ordine şi sunt convinsă că lumea va ieşi în număr tot mai mare.

3. Cum să ridicăm prezenţa la vot? – a ridicat-o Băsescu şi pe asta, n-am dubii, prin generarea atmosferei de semirevoluţie a reuşit să-i polarizeze la modul absolut pe nemulţumiţi, votul util pro-USL va fi un automatism al celor care vor vota în plin apogeu al enervării şi al dorinţei de a câştia confruntarea cu Băsescu. Nu mai vorbesc de cei loviţi de jandarmi şi poliţie pe străzi, care vor căuta răzbunarea orbeşte.

Desigur, datorită demenţei lui Băsescu, nici scenariile violente nu sunt de neglijat, dar alea chiar că nu pot fi anticipate şi nici nu cred că ar da vreo satisfacţie oamenilor rămaşi cu toţi creierii-n cap şi-n funcţiune.

A-nceput să se termine. De la Târgu Mureş.

Ca să nu mai rămână-n cumpănă Băsescu despre efectele imbecilităţii cu Raed Arafat, o echipă de oameni de vreo 4500, zic jandarmii, sau 6-7000, zice lumea, s-au gândit să fie aproape excentrici raportat la tradiţie şi să iasă pe străzile din Târgu Mureş în semn de susţinere pentru doctor, ocazie cu care i-au transmis nişte... urări de-nceput de an şi creaturii cu un singur cap – ăsta de care vorbeşte CTP – şi restul extremităţi asimetrice. :))

Nişte mii de oameni au ieşit pe străzi neorganizaţi de nimeni să strige cu bas şi cu tobă mare, din toţi plămânii (nu să danseze pe cânticele cretine cu păpuşele şi caricaturi în braţe) despre cum nu pot accepta ca un nătăfleţ alcoolic să spele pe jos cu un superzeu ca Arafat. Au ieşit vreo 400 iniţial. Şi s-au adunat. Şi s-au adunat. Şi tot s-au mai adunat. Nu mai contează dacă 4500 sau 7000. La protestul sindical pe Codul Muncii, la moţiunea de cenzură, vara, în Bucureşti, au ieşit 8000 din 2 milioane. Chiar şi 4500 din 150000, iarna, fără vreun sindicat sau partid care să-i cheme şi fără să fie vorba despre urlat de foame, e un scor pe care putem începe să ne bizuim. Eu v-am mai zis că sănătatea şi medicii nu-s subiecte cu care să te joci de-a troaca de porci. Şi nu mai e cale de-ntors. Odată ce-ncepem să ne deprindem cu umblatu-n haită pe tema sănătăţii, eu tare cred că va deveni singura noastră unealtă şi toate problemele vor începe s-arate a cuie. :) Şi e al naibii de bine!

Mai devreme pe Feisbuc stabilisem şi imnul lui 2012, de dragul minunaţilor din Târgu Mureş (Oraşu’ Zeilor, v-am zis eu! :)) ) – 

“if you believe it don’t keep it all inside”:

Băsescu, zi ceva nasol şi de U2!

Eu suspectez că Aliodor l-a rătăcit pe Băsescu pe căi energetice lăturalnice. Altfel pare să nu aibă nici o logică debutul ăsta de an electoral băsist. Ultima dată când se luară Băsescu şi alaiu’ de un doctor cu supercredibilitate îl făcură primar general şi nici în ziua de azi nu-l mai pot concura în vreun fel. Acum e adevărat că Raed Arafat nu candidează la nimic din câte ştim, dar e totuşi omul adus în Ministerul Sănătăţii de Eugen Nicolăescu în vremurile de respiraţie liberală, când a găsit pentru prima dată deschiderea de a fi sprijinit în demersul reformării serviciilor medicale de urgenţă, cu tot cu cadrul legal necesar pentru asta. Dar hai să zicem că lumea nu ştie detaliile astea, cine l-a adus, cine l-a sprijinit, cum s-a dezvoltat SMURD în timp etc. Însă când polarizarea politică e atât de mare, când unica alternativă care poate fi luată în calcul pentru un vot util de către cei care nu te mai suportă e ditamai USL-ul, a călca pe capul unui personaj ca Raed Arafat înseamnă oricum şi iremediabil translaţie de voturi înspre USL. Dar chiar luând contextul mai larg, anume întregul proiect al legii sănătăţii, care e o formă legiferată de bombă biologică, toate ieşirile publice ale lui Băsescu şi ale băsiştilor pe tema asta sunt curată campanie electorală pro-USL. La prima vedere, ai zice că nătângul de la Cotroceni şi-a pierdut minţile cu totul. Eu cred că nu şi le-a pierdut. E mai bine decât atât! Încep să i le piardă alţii. Aceiaşi care l-au susţinut până acum. Aceiaşi care ar trebui să-i finanţeze campania de anul ăsta. Şi care, simţind finalul de regim aproape, încep să ceară mai mult, încearcă să grebleze mai cu elan, încep să pună presiune mai isteric. Le trebuie musai banii publici, inclusiv din sănătate, de care încă n-au reuşit să se atingă. Băsescu a ieşit la înaintare şi în cazul legii ăsteia exact ca şi în cazul subiectului Roşia Montană, la presiunea celor fără de care toate se pot termina pentru el mult mai repede de 2014. Şi nu se termină oricum. Mare e spaima care-l îneacă la gândul că toate manevrele-i imobiliare, toate vânzările anterioare şi sesiunile de amplasare a norocului financiar cu mâna în propria-i evoluţie vor “culmina” cu restrâgerea habitatului la o celulă disconfort 1. PD-iştii “de rând” sigur că se uită năuciţi cum de câte ori îi întind covorul roşu şefului lor suprem, de-atâtea ori îl prind în jupă şi cu bigudiurile-n cap. Băsiştii “de vază” înţeleg, ştiu cum merg lucrurile şi nu le rămâne decât să amplifice sonorul arestărilor şi anchetelor penibile cu care încearcă să-şi cârpească găurile de imagine. Gluma e groasă rău şi sper că vă-nchipuiţi că încă mai sunt finanţatori ai campaniei băsiste demente din 2009 care mai aşteaptă la coadă la regenerare de bănet. Poate cu ocazia asta terminăm şi cu tâmpenia discuţiei despre cum comasarea alegerilor are scopul de-a creşte PD-ul la parlamentare pe seama primarilor. Nici vorbă! Scopurile sunt fix două: aiurirea electoratului cu alea 345345754 de buletine de vot şi, poate cel mai important, economia la mită electorală. Să nu cumva să vi se năzărească vreun moment că în contextul în care e clar şi pentru cei mai retardaţi fanatici băsişti că ne aflăm pe un final isteric de regim infracţional sponsorii se-ndeasă călcându-se pe picioare la coadă la finanţare de campanie PD-istă. Sunteţi oameni serioşi, ce naiba! Cât despre arestările şi dosarele dedicate opoziţiei, nu-s decât două cărări: pe de o parte se face curat în ograda USL, că au şi ei corupţii lor, care nu deranjează pe nimeni că sunt înghesuiţi şi-n consecinţă excluşi de prin partidele lor, pe de altă parte, cei cărora li se fabrică dosare nefondate, în buna tradiţie, ies victime compătimite de public. Deci să curgă dosarele zic! :D

Una peste alta, ce e în spate, e în spate, dar ce se vede pentru publicul larg, cu ieşirile catastrofale ale lui Băsescu, îi iau opoziţiei andrelele din mână şi o trimit în vacanţă, că zău dacă mai are altceva de făcut decât să dea din cap afirmativ la greaţa generală ajunsă pe culmile succesului cu episodul Raed Arafat. (Frumos ornat cu rahat de gâscă pe margini, mulţumită scurtului moment artistic Tudor Ciuhodaru, desigur. =)) ) Sănătatea se-ntâmplă să fie un domeniu de interes, dacă nu chiar prioritatea nr.1, pentru toată lumea, iar medicii sunt corpul profesional în rândul cărora găseşti cele mai multe personalităţi în care populaţia investeşte încredere la cote cosmice.

Ca să revin la titlu, eu de la campania asta nu-mi mai doresc decât să le zică Băsescu vreo două, preferabil de mamă, şi ăstora de la U2, nici nu mai contează de ce, să rezolvăm cazul şi pe tema creşterii prezenţei la vot în urban şi mai ales în rândul tinerilor. :)) 

Nimic fără matematică

Iar e an electoral (mă rog, sperăm!) şi iar începem s-avem poveşti cu un anumit segment de populaţie despre cum nu sunt opţiuni, despre cum să se tot ducă înspre la dracu’ toţi politicienii şi, mai rar, despre cum trebuie să apară un alt partid. Şi treaba poate merge aşa la nesfârşit dacă nu-i punem piedică introducând, DIN NOU, matematica şi logica pe felie. Că uite cum e cu rateurile inteligenţei prost duse de mână:

1. Dacă doriţi pe bune competiţie, pentru asta e nevoie întâi şi-ntâi de o platformă care să o permită. Dacă nu pricepeţi de bună voie şi din bun capăt că la ora asta nu ne aflăm în situaţia aia, puteţi încerca să faceţi partide verzi, mov, cu două rânduri de coarne, cum doriţi. Eu spre exemplu prefer să-i văd odată dispăruţi de pe faţa pământului pe băsişti – da, cu preluarea guvernării de către USL – şi pe un fundal mai calm ne putem apuca de implementarea concurenţei eventual. (Dacă încercaţi să mi-o vindeţi pe aia cum că şi liderii USL vor anihila spaţiul de concurenţă la fel ca băsiştii, îmi pare rău s-aud că vreţi să produceţi “adevărata schimbare în bine” practicând securistic prezumţia de vinovăţie/rea intenţie. Şi-mi pare cu atât mai rău pentru cei care vă mai declaraţi şi liberali fără partid.)

2. Altă fractură logică ar fi aia în care doriţi concurenţa, dar vi se pare că dacă vă apucaţi voi de-un partid nou şi curat, ăla e mama lor, aţi rezolvat cazul, există alternativă, toată lumea-i fericită. Iubiţi credincioşi, NU! Ca să existe alternativă, vorba voastră, trebuie să existe concurenţă reală! Asta înseamnă că e nevoie DE CEL PUŢIN DOUĂ NOI PARTIDE CURATE, unul pe stânga şi unul pe dreapta, pentru că dacă e unul singur nou şi frumos şi curat şi minunat, partidele vechi şi negre şi nasoale vor avea tot timpul la îndemână varianta de a practica genul de falsă concurenţă cu care ne-am obişnuit, pe bază de contraoferte populiste. Să nu-mi spuneţi că schimbaţi şi poporu’, aşa încât să se voteze exclusiv cu discernământ, că mă şi duc să mănânc arhivele cu evidenţa populaţiei! =))

3. Cum vă închipuiţi că se va petrece accederea la guvernare? Presupunând că avem minim două partide noi şi minunate, unul pe stânga, altul pe dreapta, două partide cu principii, dom’le, care nu se vor lua de mână spre debusolarea electoratului, cam când bănuiţi că partea dreaptă sau stângă va deţine 50%+1? Eu presupun că într-o perioadă a evoluţiei umane când ne vor fi crescut deja măcar 3 mâini şi două creiere de persoană. Că înţeleg că n-o să vă aliaţi cu mizerabilii din partidele actuale, nu?! Altfel what’s the point?

4. În disperare de cauză, încercând să-mi dea peste cap cifrele de la punctul trei, cei mai isteţi dintre revoluţionarii despre care vorbesc mi-o dau pe aia cu prezenţa scăzută la vot şi dezinteresul pentru politică în general, de unde, conchid ei, rezultă că-i uşor de făcut procentele mari mici şi viceversa, mobilizând inactivii din rândurile electoratului. Bun, s-o luăm iar didactic şi pedagogic: afară de cazul în care vreţi să reformaţi clasa politică inclusiv cu greble, sape şi topoare, de musai ca de voie bună trebuie să ne limităm la a povesti despre mediul urban. Păi deja am scăpat de aproape juma’ de populaţie, care dă cu sapa pi ogoarili ţării. :)) Prezenţa la vot în urban şi rural e în cel mai bun caz asemănătoare-n procente, dacă nu chiar mai crescută-n rural. Bun, deci am rămas să povestim despre jumatea de populaţie din urban. Din asta, momentan doar cam jumate nu iese la vot. Deci chiar bizoni încăpăţânaţi şi nedezvirginaţi de oferta politică a partidelor actuale nu-s decât un sfert din total populaţie. Pe care, revin la ideea concurenţei reale, trebuie să se bată cel puţin două partide-fecioare. :D Nu uitaţi ca activul gros al partidelor actuale tot în urban e, deci maşinăriile de mobilizare electorală fix aici sunt turate la maxim. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, uitaţi-vă voi la numărul de membri ai actualelor partide. Cel mai mare, PSD-ul, după o creştere masivă a numărului de membri, are undeva pe la 400000! După atâţia ani, atâtea resurse puse la bătaie şi atâtea încrengături instituţionale şi economice practicate în timp! Cam ce număr de membri speraţi să atragă fiecare dintre partidele noi în următorii 5 ani? Membri “de rasă”, evident, că doar n-o să vă dedulciţi la mizerabilii şi mocirloşii din PSD şi PNL, duamne apără şi-nconjură! =))

Ei, uite de-asta cred eu aşa: arzătoare nu e înfiinţarea de noi partide, ci de structuri ale societăţii civile care să promoveze indivizi de calitate capabili să “încalece” partidele existente, să le ţină-n frâu şi să inducă în interiorul lor o tendinţă înspre un gen de curăţenie pe bază de schimb de generaţii. Ştiu că sună lent şi nu vă place, dar tocmai v-am demonstrat mai sus că, spre deosebire de schimbarea asta lentă impusă de societatea civilă, schimbarea radicală prin partide înfiinţate acum e nu doar lentă, dar mai şi tinde spre zero. Populaţia unui partid, ca şi populaţia unei ţări, se schimbă prin petrecerea generaţiilor şi prin educaţie susţinută, exterminarea-n masă nu pare să fie viabilă. :)) Legile inerţiei nu permit luxul de a fi abrogate, sorry. Unii aţi mai crezut tâmpenia asta o dată la revoluţie, ce vă-mpinge să mai muşcaţi un rând? :) Nimic nu se schimbă în unghuri ascuţite şi peste noapte. Obişnuiţi-vă ori cu asta, ori cu încercările eşuate-n lanţ.

Atunci... durere fizică vă doresc

Cei care vă mai bateţi de mine, pe-aici pe blog, pe Feisbuc sau pe străzi, aţi observat probabil că de-o vreme nu mai povestesc nimic în sensul de a convinge pe cineva despre manevrele infernale ale băsiştilor. Există un motiv banal: m-am liniştit, nu mai e nevoie de expansiunile mele argumentative. Liniştea a survenit brusc în momentul în care am văzut proiectul de lege dedicat sănătăţii. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost: “Bravo, băieţi, în sfârşit faceţi şi voi ceva convingător, mulţumesc frumos!”. Să mă explic:

Oameni revoltaţi ca mine sperau că profesorii vor declanşa un haos general după ce s-au văzut prostiţi cu legea de majorare a salariilor cu 50%. (Oh god, cum sună! =)) ) Eu ştiam că n-o să se-ntâmple nimic. Aceiaşi oameni revoltaţi ca mine au zis la momentul decupării salariilor cu 25% şi al exploziei TVA-ului că e gata, de tura asta o făcură lată băsiştii, vor reacţiona bugetarii ŞI MEDIUL PRIVAT orchestrat, e sfârşitu’ lumii. Eu ştiam că nu e nici un sfârşit. S-a făcut manevra cu închiderile de spitale, oamenii revoltaţi au luat iar speranţa la bătaie: de data asta chiaaaar că au dat-o de toate gardurile bă’eţii, ăsta e motiv de revoluţie, fie şi de-o revoluţie mai mică, aşa. Eu ştiam că încă n-ajunge. Abia acum, de când a ieşit în faţa porţii nou’ proiect de lege a sănătăţii, încep să sper şi eu. Pentru că de-aici încolo începe durerea fizică. La tăiatul veniturilor românul găseşte soluţii: întâi nu se mai spală pe dinţi, pe urmă nu se mai spală deloc, nu-şi mai schimbă hainele, mănâncă mai prost, apoi mai puţin, apoi de prin gunoaie, poate dura mult în stilul ăsta, mai ales că la un moment dat devine acceptabil şi Circuitul Fecalelor în Natură – adică înţelegeţi voi, un fel de autotransfuzie, numai că... nah, cu utilizarea altei materii prime pentru întreţinerea rulajului, pe cale digestivă de data asta. La durerea fizică, aia de-ţi mută creierii de la loc şi-ţi paralizează şi gândurile cu ocazia asta, nu mai merge cu înghiţitul propriului rahat. Îmi pare rău că am ajuns în pragul dezumanizării, dar abia aştept să văd urgenţe rămase la poarta puţinelor spitale încă în funcţiune (privatizate şi alea!), cu oameni urlând de durere. Sper să urle ceva despre opoziţie sau măcar aia cu “Toţi sunt la fel!”. Dacă n-am fi un popor îndobitocit de religie, aş zice că măcar se rezolvă criza de organe pentru transplant, dar aşa, nici măcar aia.

Iubitorilor de iniţiative private ultraprofitabile fără mare efort le recomand să se dea pe de-astea funebre, că explozie va fi! Să-i zicem “A 2-a bulă a imobiliarelor – varianta la subsol”.

După cum observaţi, la mine ăsta e postul de “La mulţi ani!”.
Mă scuzaţi.