Codrin a lansat o provocare de întâmpinare a evenimentului legat de apariţia
Uniunii Social-Liberale, invitându-ne să ne dăm cu părerea despre aşteptările corecte în relaţie cu schimbările posibile. Dincolo de buna intenţie a lui Codrin însă, aş vrea să îmblânzesc puţin anumite idei lansate de el şi să imping mai înspre “sălbăticie” anumite altele, pe care le găsesc un pic prea pacificatoare şi îmbibate cu toleranţă. Analiza mea ar merge cam aşa:
Mai întâi ca privire de ansamblu aş avea de obiectat în raport cu teoria rupturii între clasa politică şi societate. Nu există aşa ceva. Dacă ar exista o astfel de polarizare, pe de o parte n-am mai asista la realegeri de retardaţi şi criminali în stil lent, dar intens, pe de altă parte, am asista la proteste dure peste care nu s-ar putea trece cu mare uşurinţă. Noi pe ansamblu, într-un mod înspăimântător de omogen şi cu mult prea puţine excepţii, suntem un popor incult – nici nu-i de mirare, dacă ne uităm când era scrisă Divina comedie în comparaţie cu Scrisoarea lui Neacşu, nivelul nostru este ăsta pe care-l ştim şi ne costă cât ne costă. Ca atare, un popor de inculţi întotdeauna va avea nevoie să fie tractat înspre ceva de un lider puternic sau de o mână de lideri puternici, însă niciodată nu va avea inteligenţa să şi-i aleagă. De aici e clar că numai o conjunctură fericită şi forţată va putea aduce la vârful politicii lideri de calitate, cărora însa prea puţini vor avea inteligenţa să le recunoască meritele şi probabil prea târziu – după ce-i vor fi aruncat la gunoi şi vor fi revenit la vechile obiceiuri. Spre exemplu, Constantinescu e acum o lumină, dar a fost repede măturat de poporu’ minunat la vremea lui. Mă aştept ca dacă într-un final Crin Antonescu va deveni preşedinte, în cel mai scurt timp, indiferent de cât bine ar face, să-l vedem prăbuşindu-se la capitolul încredere în favoarea vreunui nou Băsescu reîncarnat într-un personaj la fel de şleampăt intelectual. Prin urmare, lucrurile trebuie privite şi în spiritul ideii că liderii sunt emanaţiile mulţimii electoare şi că schimbările benefice vor fi întotdeauna întâmpinate cu un maxim de rezistenţă imposibil de gestionat altfel decât prin asumarea discrepanţei între o conducere sănătoasă la cap si societatea nesănătoasă care trebuie redresată prin educaţie măcar, dacă despre înalta cultură şi valorile specifice ei nu ne-a fost dat să putem vorbi în cunoştinţă de cauză ca neam – un copil care creşte bântuind muzeele din Londra nu poate fi comparat nici cu un mic navetist de pe dracu’ ştie ce coclauri şi nici măcar cu un tânăr prosper din Bucureşti. Nu suntem egali, obişnuiţi-vă. Discrepanţa reală nu e între politicienii şi societatea românească, ci între România şi ţările în mijlocul cărora ne-am trezit defilând în fundu’ gol. Din toate astea concluzia care trebuie să ne intre bine-n cap e aceea că unui popor de inculţi (şi nu e acuzator termenul) nu-i poţi impune idei bune doar explicându-i beneficiile, ci e nevoie să-i induci dependenţă de rezultatele pozitive – aceasta e singura şansă a unei conduceri politice bine intenţionate de a nu fi canibalizată în dimineaţa de după. Da, sună mai degrabă a dresaj decât a educaţie, dar este primul pas pentru a ne forma reflexe sănătoase care să ne permită ulterior construcţia unei platforme de asemeni sănătoase având ca primă miză educaţia, cu prima ei consecinţă care trebuie urmărită: ierarhizarea corectă.
Mda, ştiu, am făcut o introducere cât toate zilele. :)
Acum pe bucăţi:
Codrin scrie aşa: “Alianţa Social-Liberală are şansa de a marca finalul politicii de învinovăţire.” – n-aş zice că asta e problema politicii româneşti, noţiunea de vină este vitală într-un sistem social, ca şi aceea de merit! Problema noastră este că am dezlegat total caracterul de vinovăţie de consecinţele asociate în mod normal. Aşadar, boala politicii româneşti nu este învinovăţirea, ci vina fără consecinţe, care permite supravieţuirea şi reinventarea periodică a celor mai mari responsabili de varza stricată cu care ne-ntreţinem. Un exemplu simplu este contrabalansarea actuală a decăderii lui Băsescu în încredere cu creşterea lui Adrian Năstase.
Mai departe:
“De la lupta ÎMPOTRIVA lui Băsescu la lupta PENTRU oameni” – zice Codrin în subtitlul celui de-al doilea paragraf. Băsescu este un personaj extrem de reprezentativ pentru o maaaaaare mare parte din societatea românească. Dacă discutăm în termeni de personaje şi indivizi luaţi ca mulţime, eroarea e maximă: nu mai luptăm împotriva lui Băsescu, ci pentru o mulţime identică lui. Ce e asta? O mare varză. Noi avem o problemă nu cu Băsescu, care singur n-ar fi putut exista niciodată, ci avem o problemă cu mentalitatea Băsescu, pe care, aşa cum am trăit-o în 2009, o regăsim peste tot în masa populaţiei. Concluziv pe tema asta, avem de luptat şi împotriva, şi pentru: împotriva unor principii aiuristice şi pentru un set de principii de la minima decenţă în sus. Când îţi arde casa, nu poţi să zici: “Eu nu lupt împotriva focului, doar pentru pace şi iubire pe pământ.” :))
“Oamenii urmează oameni” – în acelaşi timp, oamenii generează oameni. Nu putem arunca lucrurile dintr-o extremă în alta, dinspre responsabilitatea liderului înspre responsabilitatea electoratului sau invers. Există o pendulare a responsabilităţii, o echilibrare a lucrurilor care se manifestă pozitiv atunci când electoratul generează lideri pe principii meritocratice, iar liderii, odată ajunşi în poziţii decizionale, îşi înţeleg responsabilitatea şi nu-şi pierd minţile.
Apoi Codrin propune acel program în patru paşi, din care mi-a atras atenţia punctul 1: “taxe corecte - taxe care să returneze bani în buzunarul cetăţeanului” – nu aceasta înseamnă taxă corectă, a returna bani cetăţenilor nu înseamnă nimic, ceea ce trebuie returnat este un nivel de trai ridicat. În sensul ăsta, eu nu sunt din principiu pro-taxe mari sau mici – doar faptul că discutăm despre România mă face să-mi doresc musai fiscalitate redusă, pentru că ştiu cât de prost e administrat banul colectat de către stat. N-aş fi mult mai fericită nici dacă ni s-ar întoarce bani mai mulţi în buzunar, pe fundal de inflaţie paralizantă. Întrebaţi-i pe norvegieni ce taxe plătesc. Dar nu uitaţi să-i întrebaţi şi despre nivelul de trai. Asta e singura relaţionare corectă: capacitatea statului de a justifica utilizarea fiecărui bănuţ. Nu există soluţie universal valabilă, ci soluţii adaptabile contextului. Sindromul nostru se numeşte Sacul fără fund.
Ca să închei, aş vrea totuşi să temperez puţin elanul eroic al lui Codrin – care nu e condamnabil, e doar o diferenţă de percepţie. Nu cred că întâmpinarea cea mai inspirată a întâlnirii ACD-PSD este un morman de înalte aşteptări, ci înţelegerea pur şi simplu a faptul că nu există soluţie mai fericită la acest moment, că suntem strânşi cu uşa şi că o formă de ridicare a presiunii este necesară. Nu de entuziasm avem nevoie, ci de minima aia raţiune care veşnic iese pe locul doi, din motive de spirit de tribună fotbalistică. Eu n-am de vă transmis decât atât în legătură cu felul în care ar trebui să priviţi mişcările politice de-aici încolo: Hai să urlăm mai încet
şi să ne uităm din când în când şi la picioare.
