Friday, December 31, 2010

Chiar daca azi mi-a mai explodat un fir...

...in 2011 am sa revin pe soseaua principala. :D
Back On The Road it is:

photo by Robert Tsai

Doriţi-vă şi voi lucruri simple!

Pentru că alea compuse mai întotdeauna vin îndeplinite numai pe jumătate şi iese ca dracu’. V-am mai povestit eu cum din “La mulţi ani şi multă sănătate!” rezultă numai mulţi ani de zăcut paralizaţi într-un pat. Şi uite, că tot suntem noi poporul obsedat de treaba cu “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.”, a doua parte fiind de domeniul absurdului, ne-am ales doar cu tinereţe fără bătrâneţe – adică suntem pe locul întâi în Europa la mortalitate infantilă şi la număr de morţi rezultaţi din accidente rutiere şi pe ultimul loc din punct de vedere al speranţei de viaţă. 
Aşa că doriţi-vă simplu, dintr-o bucată.
Eu vă doresc să fiţi prezenţi. 

Niste barbati mai in varsta decat mine

Thursday, December 30, 2010

Wednesday, December 29, 2010

Şi era atât de moaaale... =))

Când vom povesti noi peste mulţi ani generaţiilor viitoare despre puful în care ne aşeză regimu’ băsist, uite-aşa vor veni formulate derulările-n timp: “Ne era aşaaaa de bine, că nici nu mai ştiam de unde să-ncepem săptămâna.” =)) 
Eu aia-nţeleg din povestea asta lansată de BOR – ştiţi, instituţia aia care de obicei moare de grijile iubiţilor credincioşi. Ce şi-or fi zis feţele bisericeşti în adânca lor înţelepciune bazată pe empatie şi compasiune? “Acu’ dacă am scăpat de sărăcie, uite că găsirăm timp şi pentru reforma vieţii de calendar – ia să-ncepem noi săptămâna în liniştea de duminică.” 
Băăăăăăăi, ce vraişte sunteţi, băăăăăăăăi! =))
__________________________________________
Update - Banc inspirat de o discuţie pe Facebook:
- Poate Băsescu să mai obţină un mandat?
- Sigur, îl roagă pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel să facă săptămâna de 14 zile.

Tuesday, December 28, 2010

Un transplant de ficat anyone?

Am scăpat de curând de aglomeraţia specifică perioadei. Aşă că acum, ca să nu mă mai întrebe lumea ce fac în scopul nu prea bine ascuns de a mă aglomera din nou sau de a mă introduce în aglomeraţii gata plămădite, am să-mi declar public programul pentru zilele astea:
Vizionez filme cu diverse intervenţii chirurgicale pe ficat.
Nu mă-ntrebaţi de ce – nu că n-aş şti, dar nu pot să vă povestesc asemenea gânduri cu atâta deschidere, nici chiar eu. :)) Ca atare, da, puteţi să mă vizitaţi dacă vă face o deosebită plăcere să participaţi la activităţi cinematografice cu caracter educativ, pe mine nu mă-ncurcaţi în vreun fel. 

Monday, December 27, 2010

Ce-i aia “La mulţi ani!”?

Nu sunt o surpriză intoxicaţiile alimentare pe bază de abuz – suntem un popor al cantităţilor şi n-o ascundem. Până şi-n cea mai uzată urare ne arătăm indiferenţa pentru calitate, atâta timp cât e MULT: "La mulţi ani!" asta spune despre noi. Ieri mi-am vizitat bunica paralizată de 4 ani şi pe toţi pereţii centrului de recuperare (deşi sunt internaţi doar pacienţi irecuperabili) decorat de sărbătoare scria mare şi colorat "La mulţi ani!". Era totuşi etajul secţiei de neurologie: Alzheimer, demenţe de toate formele, tot ceea ce nu mai dă înapoi... “La mulţi ani!”? Ştiu şi eu...? Dacă mă-ntrebaţi pe mine, nu mi-e frică nici de viaţă, cu toate provocările ei, nici de moarte, dar mă înspăimântă îngrozitor suprapunerea dintre ele.La mulţi ani!” aruncat din reflex într-un astfel de context mi se pare de-un sadism şi de-o degradare umană imposibil de tolerat.
Dar chiar îndepărtându-ne de zona asta care e în sine dramatică, urarea asta rămâne la fel de industrială. Cum v-aţi simţi dacă aţi primi drept cadou un sac imens cu de toate-n el, de la coji de pâine mucegăită la şerveţele folosite şi alte multe gunoaie, până la obiecte utile şi/sau de valoare? Nu credeţi că totuşi cadourile selectate, ambalate individual, elegant au mai multă credibilitate în demersul exprimării afecţiunii?
Suntem într-adevăr un popor care se schimbă greu şi-şi permite să greşească mult, pentru că trăieşte cu senzaţia că dispune de tot timpul din lume – asta ne ţine într-o continuă reprogramare, suntem un popor cu viitorul veşnic amânat.
Suntem poporul “La Mulţi Ani!”.
Ba chiar “La anul şi la mulţi ani!”...

Saturday, December 25, 2010

Iar despre ritm

photo by Steph Edwards

Jacob do Bandolim - Assanhado

Mai cu ritm, împotriva meteorologiei :)

Dintre puţinele lucruri frumoase cu Dumnezeu în ele

Jan Garbarek & The Hilliard Ensemble - Parce Mihi Domine:

Friday, December 24, 2010

Nici de Crăciun nu vă potoliţi cu ipocriziile,
fir-ar să fie?

Ca-n fiecare an, în ceea ce mă priveşte, Crăciunul e perioada controverselor şi a disputelor. Pentru că nu mă pot răbda să nu zgândăresc stereotipiile şi replicile-reflex de sezon. Eu pot să-nţeleg că sună minunat urările de bine, îndemnurile să facem frumos, aplecările creştineşti asupra marilor valori morale, totul e bine să fie lin şi senin şi pace în lume şi... ştiţi voi, olumeminunatăîncareveţigăsi. :)) Ceea ce însă nu pot să înţeleg e de ce eu, care n-am nici o treabă cu nici o biserică şi învăţăturile aferente, trebuie negreşit să mă aliniez reflexului condiţionat general care vuieşte în jurul Crăciunului. Diferenţa majoră între cei care îmi livrează poveştile creştineşti cu facerea de bine din preajma Crăciunului şi perspectiva mea înspre aceleaşi lucruri e că gloata mai sus menţionată face lucrurile astea pe calendar şi din conştiinţă, iar eu le fac atunci când îmi vine şi din conştienţă. Nu-mi place să mi se facă morală pe temele astea, am avut parte de educaţie în sensul ăsta, mulţumesc frumos. Şi mai mult, nu-mi place să mi se facă morală de către indivizi care dincolo de textele-şablon model “Bine şi frumos” nu conţin nimic pe bune, nu practică nimic şi nu-şi confruntă niciodată presupunerile cu realitatea. Ştiţi ce, fraţilor, eu vreau toată kalokagathia, mie nu-mi ajunge binele şi frumosul, la mine prezentaţi-vă şi cu adevărul în plisc dacă dispuneţi de aşa ceva. Altfel pioşenia voastră e demnă de Facebook, că e la fel de valabilă ca petiţiile alea Editura “Spuneţi NU”. Şi pentru că azi am purtat de prea multe ori discuţia asta şi se pare că mai urmează, reiau aici ideile fundamentale cu care-am operat toată ziua, vorba aia, ca să pot da link la epistolă înainte să-şi mai dea careva drumu’ la gură într-un regim de slobozenie total neasortată cu postul sau cu Crăciunul. Uite-aşa merge: 
Dintre Marii Moralişti Străvezii care vă puneţi poalele-n cap de câte ori am eu ceva de-mpărţit cu biserica, spuneţi-mi sincer, câţi aţi vizitat un orfelinat sau un azil de bătrâni sau un spital în care n-aveaţi pe nimeni bolnav în perioada asta de post măcar? (Că-n restul anului nici nu-ndrăznesc să-ntreb!) Unii mi-au răspuns că n-au fost pe niciunde, dar au sprijinit cu bani. Asta deja e un pic mai bine decăt să baţi doar din gură, dar tot mai e cale lungă până la a-mi demonstra ce oameni nobili sunt. Mai devreme scriam pe Feisbuc un rezumat explicativ care cred că merge şi aici:
Când ajuţi răsturnând bani într-un cont te simţi bine că ajuţi. Când însâ ajutorul presupune interacţiunea cu oameni în pline drame, nu te mai simţi bine, te simţi devastat, pentru că realizezi cât de puţin ajuţi de fapt, starea predominantă nu e conştiinţa împăcată, ci conştienţa neajutorării tale în a-i ajuta pe alţii. Uite de-asta lumea mai degrabă donează bani decât să treacă pragul unui spital cu bolnavi de cancer, spre exemplu.
Clar ce zic, nu? Cât despre cei care vă plângeţi că nu puteţi ajuta material, are şi criza voastră morală o variantă de vindecare: de câte ori v-a dat prin cap să vă opriţi la un centru de recoltare şi să donaţi sânge? (În măsura în care nu suferiţi de boli care nu permit asta, desigur.) Având în familie un caz care implică transfuzii la anumite intervale de timp, sigur că mă gândesc în stare alertă la situaţia disperată în care nimeni n-ar mai dona sânge. Pentru mine atenţia la realităţile astea e singura biserică verticală din punct de vedere moral. Chiar n-am nevoie să-mi lălăie şi predice-n cap cu program fix un popă (eventual obez) faptul că pe lângă mine se moare şi se suferă-n tăcere şi-n neajutorare şi-n mizerie şi-n singurătate. Văd, futu-i! Singura întrebare e dacă am nevoie de ameninţări, de frica lu’ Dumnezeu, cum povesteam deunăzi, ca să mă mobilizez şi să urnesc lucrurile pe direcţia mai binelui, cu milimetrul ăla leşinat de care sunt în stare. Eu n-am nevoie. Dacă voi aveţi nevoie, să vă fie de bine, dar nu porniţi de la prezumţia de absenţă a iniţiativei proprii şi-n cazul altora. Măsuraţi-vă şi măturaţi-vă ograda proprie mai cu băgare de seamă, că aşa cum nu vă săturaţi povestind despre mâncare, tot aşa nici binele ăla nu devine actual prin puterea incantatorie a vorbelor învăţate pe nefiltratelea şi mai ales pe neprobatelea.

Uite ce-aţi făcut din Crăciun!

Tocmai s-au întors ai mei de pe la cumpărăturile de trai decent (o să vedeţi de ce menţionez), că ei chiar n-au avut timp these days, şi îmi povesteau ce dezastru, ce călcat pe picioare şi ce îmbulzeală pe viaţă şi pe moarte e prin magazine, şi-n ce hal se aprovizionează lumea ca pentru război -- nu vă suparaţi, asta e criza? Ăştia ce oameni sunt, nu-s de-ai noştri? Nu-s bugetari cu lefuri rămase ca după jaf? Nu-s şomeri mulţi dintre ei? Nu-s salariaţi plătiţi jalnic de patroni, pentru că este de unde-alege? De unde-au venit oamenii ăştia? Îmi vine să sun pe la ambasade să verific fluxul imigranţilor. Sau măcar pe la agenţiile de turism îmi vine să sun, să văd şi eu dacă nu cumva de la frunza cu roţile sărite a Lenuţei ni se trage. Nu nu, clar nu pot fi aceeaşi români care n-au bani de niciunele. Să nu mă traduceţi eronat, nu zic să nu se mănânce şi să nu se bea în regim de sărbătoare, dar nici nu pot să-nţeleg de ce cumpărăturile de Crăciun ale unor familii care se declară lipite pământului depăşesc lejer investiţia alimentară a unor familii din sfertul superior al clasei de mijloc, fără ca aceştia din urmă să funcţioneze în regim economic – dacă mă gândesc la ai mei, aş zice că şi ei exagerează la modul crunt cu sectorul alimentar şi uite că nu le-ajung nici pe la glezne unor oameni care chipurile supravieţuiesc dificil şi cu multe restricţii chiar în rândul investiţiilor de maximă necesitate şi minimă decenţă. Fericirea omului needucat se întreţine greu de tot – de-asta nu e bine ca banii publici să ajungă în gestiunea lor, de-asta Udrea, Videanu, Băsescu şi toată turma nu-şi mai ştiu stăpâni impulsul spre îmbuibare. Pentru că omul needucat e materialist fără discernământ, fără gândire de perspectivă, fără noţiunea suficienţei, darămite a abuzului. Revenind puţin, oamenii care-i înghesuiau astăzi pe ai mei prin magazine ca să golească rafturile sunt cam aceeaşi care cu câteva zile în urmă umblau după bani împrumut, la fel cum şi după sărbători, după ce vor fi spart toţi banii (a se traduce că i-au introdus pe gură şi i-au dat afară prin metode specifice, pe dincolo), vor umbla şi mai avan după şi mai mulţi bani împrumut. Nu e nimic diferit de atitudinea guvernului! Acum înţelegeţi de ce nu protestează nimeni? Cum să protestezi împotriva propriei tale naturi?
Va fi Crăciun şi mulţi dintre voi veţi fi ca nişte raţe umplute. Crăciun fericit? Fiecăruia după cât îl duce capul, în numele meritocraţiei. :)
Şi 3.37 minute cu John Lennon – pretty sobering video.

Vă rog, concentraţi-vă, iubiţi credincioşi!

Mă' copii, cum e aia rugăciune de mulţumire? E o absurditate în termeni! Rugăciune provine clar din verbul a ruga, adică se referă la a solicita ceva. Cum rugăciune de mulţumire? =)) Nu există aşa ceva, există rugăciuni şi mulţumiri, două feluri de mâncare total diferite -- eu d-aia zic, rugaţi-vă mai puţin şi mulţumiţi mai mult, indiferent dacă zeii voştri sunt atotputernici şi deci invizibili sau numai buni specialişti şi deci încarnaţi – nu de alta, da’ vă-nvăţaţi cu nărav. :))

Mă scuzaţi, dar eu nici de Crăciun...

...nu pot să mă sincronizez cu voi.
Am rămas în urmă cu vreo două sezoane:

Tonight I'm Black! :D

Thursday, December 23, 2010

Să-i pupaţi sub coadă pe-ai opoziţiei, imbecililor!

Astăzi, cu ocazia evenimentului din Parlament care blochează orice minte de om sensibil (dacă nu cumva e pleonasm ăsta), a existat o furtună de replici care vizau necesitatea ca opoziţia
să facă ceva urgent în sensul răsturnării băsiştilor, pentru a evita derapajele extreme care par să fie deocamdată semnalizate prin cazuri izolate, de-un dramatism pe care nici nu prea ne pricepem să-l traducem. Am şi eu o replică inteligentă din popor să vă arunc peste umăr – de la voi am învăţat-o:
Lasă, frate, că oricum toţi sunt la fel!
Nu aşa era versu’? E o aberaţie de logică primară să-i arunci pe toţi în aceeaşi troacă, dar în momente de disperare să ieşi tot ud şi să urli: “Săriiiiiţi, voi liberali şi psd-işti, luaţi-i de pe noi!” Păi cum “Săriţi!”, de unde, din troacă? Aţi înnebunit? Las-aşa, că-i bine! Băsescu, Boc şi Udrea până la moarte, că de viaţă văd că nu prea vă preocupaţi! 

Jucător, dar amator

După episodul cu peştele mort luat peste faţă de către Băsescu de la Franţa şi Germania, firesc ar fi ca în sfârşit să ne fie clar tuturor că omul ăsta de jucat, joacă, nu-i vorbă, însă joacă prin băltoacele din spatele blocului. Şi noi tot pe-acolo jucăm, iaca, nu pupăm noi Schengen degrabă. Tot firesc ar fi ca măcar acum să ne fie clar tuturor că asta ni se-ntâmplă pentru că nu tare cu mult în urmă am refuzat nişte oameni pe care i-am considerat prea nuş’ cum, dat fiind că nu intrau pe teren fără echipament. Fiţi convinşi, muuultă multă lume încă nu-nţelege că pentru a juca pe stadioanele alea mari ai nevoie de echipament şi că numai cu frunza lu’ Udrea nu te lasă nimeni nici măcar în tribune.
O vreme am crezut că dementul ăsta joacă singur pe teren, cu Boc, Udrea şi alaiul foindu-se pe-aproape să-i aducă mingea la nevoie,
iar noi suntem o ţară-ntreagă stând pe banca de rezervă.
Uite că nu-i aşa, suntem o ţară-ntreagă care stă-n cur pe scări
şi mănâncă seminţe.

Saturday, December 18, 2010

Spiritul Crăciunului: FRICA

Din nou despre frică, de data asta cu vedere înspre creştinătate. După cum inevitabil ştiţi, zilele astea sunt şi ele, iubitele, parte din intervalul ăla care se numeşte Postul Crăciunului. În Postul Crăciunului toaaaaată lumea creştină mănâncă mai prost şi se poartă mai bine. Şi toate astea dintr-un motiv intitulat şablonăreşte FRICA DE DUMNEZEU – un instrument util rău bisericilor administratoare de profit pe bază de prosteală generală. E prosteală, să nu ne-ascundem acum după deşte, că fix aia e. Adică nu vă supăraţi, ce fel de oameni or fi ăia care asociază Binele Suprem cu o entitate a cărei fiinţare induce frică? Frica e un sentiment care survine ca reacţie la conştientizarea sau închipuirea unui pericol, a unei ameninţări. Adică îmi vine greu să cred că vă treziţi careva tremurând de frică pentru că tocmai aţi aflat că urmează să vi se-ntâmple ceva bun. (Dacă sunteţi şi dinăştia pe-aici, ce dracu’ căutaţi la mine pe blog?! =)) ) Şi atunci cum vine aia frică de Dumnezeu? Nu nu, aia cu “frica să nu-l supărăm pe Dumnezeu” nu ţine, aia nu e frică, aia se numeşte atenţie, grijă – eu cel puţin faţă de părinţi şi faţă de frate-mio mă comport cu grijă, în sensul de-a nu-i călca pe coadă, nu cu frica să nu-i provoc la răzbunare – comparaţia e validă, că înţeleg că e o treabă de familie: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (mă rog, eu duhuri n-am prin familie, numai dinăştia de iau gripă în aglomeraţii şi-i doare stomacu’ dacă mănâncă prost). Deduc prin urmare că Familia Dumnezeiască e răzbunătoare din fire şi degrabă vărsătoare de sânge, că altfel n-are logică. Şi chiar aşa e (adică se presupune, în fine), că doar se zice că practică frecvent sentinţe în sensul exilului în iad. Păi atunci problema se trifurcă uite-aşa: ori Dumnezeu nu e Binele ăla absolut şi e slăvit doar din frică, ori e Binele absolut şi creştinii sunt nişte oameni de toată jena moraliceşte vorbind, fapt pentru care îi apucă frica, pentru că se abat de la normele binelui, ori Dumnezeu e Binele Absolut, creştinii sunt nişte oameni minunaţi care-l urmează şi frica n-are ce căuta în ecuaţie, deci întreaga învăţătură bisericească e o aberaţie care dă peste margini şi pe care numai nişte resturi de creiere o pot gusta. Varianta 1 e neavantajoasă pentru ambele părţi: Dumnezeu e un practicant înrăit al sclavagismului, oportunitate creată de faptul că iubiţii creştini sunt nişte practicanţi înrăiţi ai pupincurismului. Varianta 3 e şi ea dezastruoasă din raţiuni inutil de transpus în cuvinte. De varianta 2 ne ocupăm la urmă, că e frumos tare: pe de o parte persistenţa fricii pe toată durata vieţii demonstrează consecvenţa creştinilor într-ale imoralităţilor – deci apropierea de biserică nu te face în nici un caz mai bun –, pe de altă parte, e absolut haios felul în care păcătoşii conştienţi găsesc de cuviinţă să-şi ceară porţia de iertăciune: prin reconversie nutriţională pe o perioadă de timp bine determinată – de exemplu, Postul Crăciunului. Vis! =))

Friday, December 17, 2010

În tot felu’ de forme

Elbow. De tura asta, aşa:

Groaznic de bine :)

photo by Jim Patterson 
Abdullah Ibrahim - African Herbs (Soweto/Dollar Brand)


Abdullah Ibrahim - Little Boy

Wednesday, December 15, 2010

Balaurul cu 7 capete,
...dintre care unul reproducător

Pentru că de-o bună vreme-ncoace ne tot trântim de sondaje, aş zice să privim un pic mai de pe la balcon lucrurile, că prea văd că se avântă lumea cu copitele-n problemă. Concluzia tuturor sondajelor e ca Băsescu şi PD-ul se duc înspre “La Dracu’” – o localitate cu populaţie puţină de la poalele Munţilor Făraşului. Şi-n baza concluziei ăsteia, cumva lumea tinde să dea frunze de optimism, în sensul că în ritmul ăsta, chiar de-o fi să ne târâm cu ei de gât până-n 2012, la primul vot suntem salvaţi, ne schimbăm scutecele şi gata suntem. Stilul ăsta de gândire a fost practicat cu succesul pe care-l cunoaşteţi şi anul trecut. Şi se practică şi anul ăsta, cu aproximativ acelaşi succes, dacă dăm un ochi prin rezultatele obţinute la nivel local în 2010 de către PD. De altfel, un ilustru băsist ne-a şi clarificat cum se-mpart lucrurile între teorie şi practică, referindu-se la PSD la vremea aceea: “Voi câştigaţi sondajele, noi câştigăm alegerile.” Tare mă tem că încă nu ne-am lecuit cu toţii de zburdălnicia optimismului crescut din mareţe succese virtuale. Crin tot zice pe unde-apucă, “Nu mă-ncântă sondajele, câtă vreme puterea decizională e în mâna lor.” Şi mi-e că iar vorbeşte singur. Şi asta se-ntâmplă pentru că lumea face o confuzie majoră:
regimul Băsescu nu înseamnă doar Băsescu şi PD!
Regimul Băsescu înseamnă o înhăitare a tuturor forţelor de manevrare a banului public şi a instituţiilor publice! Ca să explic şi titlul acum, e foarte simplu de ne dat îndemânatici la decupat de capete de balaur, dar până nu-l nimerim pe cel producător de resurse regenerabile n-am făcut nimic, indiferent de procente şi probabilităţi şi alte meteorologii la care tare ne mai pricepem şi puţin ne mai foloseşte. Dacă mă-ntrebaţi pe mine, intuiţia-mi zice că dacă Băsescu nu e suspendat înainte de alegerile din 2012, rezultatul acelor alegeri va fi nu doar deformat crâncen, ci mai ales irelevant – vă povestesc al’dată de ce, dacă nici acum nu vă prindeţi.

Rămâne valabil: atingerea nu se-nvaţă

O ai sau nu. Aia e toată povestea cu fineţea atingerii
Şi de instrumente, şi de oameni. :)

Tuesday, December 14, 2010

Şi la nivel individual tot ca la nivel naţional.
Sau invers?

Vorbesc despre gestionarea bugetului. Şi m-am decis să mă leg de treaba asta pentru că aşa cum liderii politici sunt emanaţia maselor votante, tot la fel şi acţiunile lor sunt aplicarea la nivel macro a unor practici din viaţa privată.
Îmi vine să-ncep cu “E criză.”, ştiţi, cum erau compunerile alea cu “E iarnă.” :)) Problema e că mai nimeni nu se comportă ca pe vreme de criză. Dacă te plimbi prin supermarket-uri, ai senzaţia că toată ţara e în plină sesiune de bulimie generală, aşa ceva numai în comediile proaste mai vezi! 

Continuarea, pe blogul Alinei Gorghiu. :)
____________________________________

În acelaşi timp, vă invit şi pe voi să daţi cu scrisul mai deştept decât am făcut-o eu, iar post-urile voastre, pe care mi le puteţi trimite
via mail, vor urca frumos tot pe blog-ul Alinei, să se-adune de-o colecţie deşteaptă. :D

Monday, December 13, 2010

Ponta, de ce tragi aşa de fustiţă?

De-o vreme, pe Ponta l-a cam apucat bâţul în dorinţa de a ne convinge că el nu vrea şi nu vrea cu Băsescu. Ba-l trimite la dracu’, ba propune tuturor partidelor de opoziţie pacte de necolaborare cu PD-ul, ba ne invită să-l pocnim pe Băsescu pe unde-l prindem, ca la jocuri mecanice. Da’ de ce, Ponta? Simţi că ţi se vede ceva de sub fustiţă? :)) Uite ce e, nenea procuroru’, eu aş vrea să gust toate astea, da’... ce-i vina mea că, până una-alta, tu eşti într-o minunată alianţă cu Băsescu împotriva lui Geoană, în detrimentul PSD şi al opoziţiei în general? Să-ţi mai explic un pic: noi la şcoală am studiat logică formală şi matematică, printre altele în scopul declarat de a fi în stare să stabilim ierarhii corecte. În ideea asta, permite-mi să consider în continuare mai zgârietoare pă uochi lucrurile cu efecte concrete decât alea cu eventuale efecte de tip iluzie optică. Mai direct: deocamdată, singura ta acţiune concretă e aia care împinge constant conducerea Senatului în mâna lui Băsescu, aşa cum a împins şi majoritatea CCR în mâna aceluiaşi Băsescu. Aia cu drăcuielile îndreptate asupra capului Băsescului e un pic subţire şi fără de consecinţe, vezi tu, nu prea-mi vine a muşca dintr-însa. Mai exersează.

Cu ce ne mai ţinem medicii ocupaţi?

Spre exemplu, cu rahaturi – din nou, e singurul termen funcţional în context. Să vă explic un episod simplu, testat pe pielea proprie – literalmente: sâmbătă am descins vitejeşte în a 4534579678-a incursiune penibilă la spitalul la care-am fost operată, ca pentru a 4534579678-a oară să-i consum chirurgului timpul cu unul dintre nimicurile de care se bate indecent de frecvent în interacţiunea cu pacienţii, mulţumită calităţii... superioare a materialelor de sutură: pescuitul firelor respinse de către organism. Mda, ăsta e un nou sport naţional practicat de chirurgi, pentru ca nu cumva să aibă timp să se ocupe de cazurile pe bune, alea care ori se rezolvă pe ceas, ori se lasă cu morţi. Mi se pare firesc, dacă se poate să răstorni cu roţile-n sus şi sănătatea pacientului, şi programul de lucru al medicului, de ce să n-o faci? Sâmbătă aterizau elicopterele cu urgenţe ca la nebuni, dar printre toate hidoşeniile alea medicale, chirurgul meu avea de se ocupat, ca un bun mixer de bucătărie ce se află, şi de nimicuri cum ar fi să se asigure ecografic încă o dată că nu am reuşit să dezvolt colecţii diverse între straturile musculare, să se apuce de redeschis pe alocuri incizia întru eliminarea firelor expulzate de organismul deştept care identifică uşor calitatea proastă a materialelor folosite şi tot aşa, dragii mei. Concluzia e una fericită totuşi: dacă toată lumea e nemulţumită, am mai bifat un principiu profund liberal – egalitatea de şanse.

Sunday, December 12, 2010

Umblaţi fin!

photo by Frank Brauner 
Eric Serra - Virgin Islands

ADHD – mai rău ca niciodată

Ştiu că dintotdeauna am avut problema asta hidoasă cu deficitul de atenţie – Attention Deficit Hyperactivity Disorder, cum îi zice – întotdeauna mi-am consumat resursele de energie în regim artezian, împrăştiindu-mă în 2435476587 de direcţii, cu 6345676792 de gânduri călcându-se-n picioare la coadă la procesare, dar cumva am găsit două mecanisme de compensare: oboseala – fie prin efort fizic, fie prin nesomn – şi dezvoltarea de obsesii care să mă ţină atentă mai mult de câteva minute. La oboseală, fluxul de gânduri suprapuse şi greu de ierarhizat în vreun fel scade şi te mai aduni oarecum. Obsesiile e clar cum funcţionează – te acaparează o bună bucată de vreme şi iaca, eşti în sfârşit concentrat pe o singură chestie, nu pe 453565687, adică pe niciuna. Habar n-am cum se gestionează medical problemele astea, n-am întrebat niciodată, n-am consultat nici un medic de specialitate, m-am descurcat cumva. Acum însă e crunt: oboseala nu se mai lasă cu domolirea fluxului de gânduri, majoritatea inutile :)), ci se lasă cu dislexie sau cum dracu’ i-o fi zicând, iar singura obsesie e cum naiba să mă obişnuiesc eu cu noul corp, cu neajutorarea asta pe termen lung, cu dependenţa de chirurg, cu instabilitatea sănătăţii în general, cu ameninţarea unor noi complicaţii and so on. Nu mai pot să urmăresc firul unei conversaţii de nici o culoare, nu pot să mă uit la un film până la capăt, ba nici măcar o piesă de 4 minute nu-s în stare să ascult cap-coadă, ce să mai vorbim de citit un articol fără 2334656 de întreruperi pentru tot atâtea inserţii de alte activităţi de care nici de alea nu mă pot ţine! Dacă vi se părea că glumesc sau vorbesc să mă aflu-n treabă când ziceam că sunt vraişte, uite că nu-i chiar aşa, gluma e cât se poate de groasă, nu vă doresc.
Unii care spre deosebire de mine au avut bunul simţ să meargă la medic ziceau că li s-au recomandat (pe lângă medicaţia de care eu cred că nu m-aş atinge veci) exerciţii de concentrare, spre exemplu încercări de focalizare pe un singur lucru prin utilizarea unui suport monoton, cum ar fi o cameră neaglomerată, un suport vizual simplu, fundal sonor repetitiv, treburi d-astea. Eu azi mă uitam pe geam cum ninge uniform şi efectul fu exact pe dos, m-am trezit cu o debandadă de gânduri rupându-şi coastele unele altora. :))  Încercaţi să urmăriţi treaba asta embedată mai jos gândindu-vă la un singur lucru, vă priveşte care. Vouă chiar vă iese? Eu o iau pe cărări diverse după primele 15 secunde. Să m-apuc de meditaţie budistă? =)) (La medic nu mă duc, o, nu, aia mi-ar mai lipsi, de parcă nu-mi ajunge legătura aproape ombilicală cu chirurgul!)

De-atât sunt în stare acum

A mai fost şi asta o zi plină de zei -- greu şi inutil de povestit. :)
Oricum n-am atâta coerenţă la ora asta încât să mă avânt la descrieri, aşa că vă las doar sound-ul predominant al zilei, să-l umpleţi cu de-ale voastre:

Thursday, December 09, 2010

Tot nu vă pot spune de ce

,... dar esenţial rămâne că foarte binele continuă. :)
Bucuraţi-vă şi voi pentru mine, fără motiv, ce naiba,
chiar trebuie să vă dau eu apă la moară? :))

Wednesday, December 08, 2010

Dacă-i nevoie, scurmaţi prin limba română, creştini!

Mă-nspăimânt din nou de-o treabă de care v-am mai zis eu şi cu alte ţoale pe mine că mă-nspăimânt: constipaţia la vorbe, dragă! Adică fenomenul acela cu straşnice rădăcini evoluate din Sindromul Comentariului Literar. Constat – că altceva nu mă duce capul să fac – în ce hal de lemnărie se-ntâmplă conversaţiile, mai ales publice, ale atât de diferiţilor, dar indecelabililor tineri culţi cu care este că ne mândrim? Da’ cum al’fel? :)) Măi, draaagă, numai te cruceşti ce propoziţii dezvoltate-s în stare să toarne-n forme! Pe mine mă complexează, recunosc, eu când mă-ntind la o vorbă cu îmbrăcaţii ăştia mă simt de parcă n-am văzut urmă de hârtie cultă-n 27 de ani, ferească zeii! Am senzaţia că de câte ori mă-ntorc trei secunde cu spatele, iar au mai vârât un citat din Lovinescu-ntre două virgule ospitaliere. :)) Da’ vorbiţi limba aia română şi-n halat de baie, iubiţi credincioşi, că aveţi să vă spânzuraţi într-o bună zi cu cravata, din zelul de-a vă castra cuvintele cu dungile-n direcţia neregulamentară!
Duaaaaaamne, fir-aţi voi ai dracu’ de profesori de română care-i turtiţi la poli şi-i bombaţi la ecuator în halu’ ăsta pă bieţii muguri!
Nah, acu’ vă simţiţi împliniţi că ne-aţi încălţat cu generaţia Crohmălniceanu & The Hardcovers? =)) 

Tuesday, December 07, 2010

Şoseaua cu căderi de apă :)

photo by Sylvan Mably 
 
Yann Tiersen - Rue Des Cascades

Sunt vraişte, mulţumesc autorului! =))

Şi-i aşaaaa de bine! 
Voi suportaţi consecinţele, că de-aia ne-am adunat aici. :))
photo by Patrick Smith
Richard Hawley - There's A Storm A Comin'
Richard Hawley - Born Under A Bad Sign
Richard Hawley - Early Morning Rain
Richard Hawley - Remorse Code

Sunday, December 05, 2010

Saturday, December 04, 2010

În capăt de sâmbătă

photo by Zach Stern

Băi, ce-i cu atâţia bătrâni pe lângă mine?!

Am făcut bilanţul: aproximativ 80% dintre oamenii de prin preajma-mi sunt trecuţi de 40, dintre care aproximativ 70% sunt trecuţi şi de 50, iar dintre ăştia, cam 45-50% au sărit şi de 60! (Şi pe ansamblu, 99% sunt bărbaţi. =))) Voi auziţi cum sună?! Ce-i asta, ce naiba de concentricitate mai e şi aia, ce, doamne iartă-mă, tot fac eu cu bătrânii ăştia? :)) (Da’ ei cu mine?! =)) )  Are o logică, pe cuvânt că are, simt că are un sens – habar n-am care e ăla, dar nu se poate să fie chiar aşa, aiurea-n tramvai, pentru că atracţia universală nu funcţionează de-anapoda, ca la beţie, n-are cum.
Gata, acum serios: uite cum stă treaba, mie-mi plac oamenii care se-apropie de lucruri cu poftă, nu spânzurând ca de pe umeraş a vlăguială şi lipsă de chef şi de încredere că merită respiraţia consumată. Ei, uite, la faza asta, bătrânii (sper că până la ora asta v-aţi prins că forţez termenul) se apropie cu mare poftă de tinereţe şi nu-i de mirare. Cu mult mai multă poftă decât tinerii. Am mai zis că nu-i de mirare? Tinerii nu ţin cont că, odată “scăpaţi” de anii ăştia, nu mai au acces la tinereţe decât în două feluri: fie privind constant înapoi – asta-i varianta commonplace and only healthy to some extent –, fie privind constant la cei care vor fi la vremea aceea tineri – poate copiii lor, poate ai altora, cel mai frecvent ambele. Cum ziceam, prima variantă, cu oglinda retrospectivă, e tare uşor de pus în practică, dar cam scurtează din viaţă, dacă ne gândim că te ţine ocupat cu recapitularea. :)) A doua variantă, aia e cu adulmecatul tinereţii altora..., ei, aici e nevoie de multă sclipire, minunaţilor, aici se vede cine-a îmbătrânit cu talent şi cine-a citit pe diagonală, cine-a cules semnele de punctuaţie şi cine-a sărit rândurile. Ştii, că e sec să te uiţi pierdut la tinerime şi să te bucuri ca de-un tablou în progres, ca şi cum ai fi murit de când lumea şi acu’ faci pe heruvimu’ de serviciu. :)) Genialitatea de a te bucura de tinereţea altora se-ntâmplă atunci când interacţionezi cu subiecţii, când ţi se răspunde (şi nu cu sticle şi borcane), când atragi tinerii şi-i faci atenţi, şi-i faci să revină. Uite, eu am dezvoltat o pasiune pentru descoperitul de bătrâni dinăştia talentaţi. Şi sunt atât de talentaţi încât, pentru a crea un câmp de comunicare cu tinerii, ajung mai tineri decât tinerii înşişi. Pentru că, repet, au mai multă poftă de tinereţe! Ştiu s-o trăiască aşa cum poate n-au ştiut la 20-30 de ani, ştiu să exploateze fiecare secundă pe care le-o acorzi, sunt prezenţi – ăsta e cuvântul! Îi simţi şi odată ce te prinzi ce anume vă ţine împreună, îţi primeşti şi tu cu drag prea bine meritata palmă de trezire şi lucrurile-ncep să se fabrice la o temperatură mult mai ridicată a conştienţei vârstei. Şi uite-aşa ţi se face şi ţie poftă de tinereţea proprietate personală. :) Cum să nu-ţi fie drag de bătrâni? Îţi tolerează mai mult decât te duce prostia sau inteligenţa s-o dai în gard şi fac tot ce le-ajută inspiraţia să-ţi protejeze sursa de energie, toate la preţ de-un zâmbet în loc de ignoranţă (sau mai rău). Trecerile pe lângă nu sunt în avantajul niciuneia dintre părţi. Oamenii ăştia au adunat nişte puncte, nişte quelque chose-uri, care urmează să se ducă pe gura de canal odată cu ei, când o fi să fie. Tinerii între ei se concurează tot ca s-adune nişte cevauri de-acelaşi fel. Doar că în cursa asta cu-mpinsături şi coate-n gură musai să-ţi aduni cevaurile alea de pe jos. Dacă intri-n vorbă cu bătrânii on the other hand, le primeşti în mână, oricâte eşti în stare să cari, fără ochi vineţi şi fără dinţi scoşi. :))
N-aveţi idee în ce hal vă pot iubi bătrânii şi cum vă schimbă asta!  Şi-aveţi aaaaşa de puţin de făcut, pfffffff, next to nothing: breathe to make them breathe, vorba aia – ‘t’s that easy, nătăfleţilor! :)) Puneţi mâna şi exersaţi – v-aţi prins, despre egoism constructiv e vorba, că doar la ce doamne credeţi că vă foloseşte să vă minunaţi de intensităţile la care vă soarbe cineva din priviri dacă nu la frumuşaţa self-esteem-ului inductor de radiaţie? :D
Nici nu vă-nchipuiţi ce “consecinţe grave” are asta asupra voasssstră şi de ce natură! Treabă de câmp magnetic până la urmă. :)

Friday, December 03, 2010

Born: 1958, Japan

Seigen Ono - My First Wish:
Seigen Ono - Enishie:

Wednesday, December 01, 2010

Am decis: las organismul să se descurce singur

Întrucât, conform medicilor care se ocupă de mine, nimic nu e grav până la necesitatea unei noi intervenţii chirurgicale datorită complicaţiilor primeia, am decis să aştept în linişte. Am înţeles că am făcut o mare greşeală când m-am prezentat la prima operaţie, dar asta e acum, la următoarea o să am grijă să-mi desfac la timp suturile, aşa încât hemoragia şi restul urmărilor să aibă efect definitiv. Vă doresc imunitate de fier tuturor – altfel sunteţi pe nicăieri.

Ziua naţională sau De ce nu mi-e dor de colegi

De Ziua României eu am decis să mă ocup de trăsătura naţională dominantă. Care să fie aia oare? Cum care? Da’ ce, avem mai multe atât de urlătoare şi de responsabile de halul în care suntem îmbrăcaţi ca naţiune? Una e, iubiţi credincioşi, una singură: frica. Primul loc în care m-am izbit frontal de hidoşeniile generate de frică a fost, nu surprinzător, şcoala – nu e surprinzător, pentru că ulterior aveam să aflu că tot ce înseamnă comunitate românească alunecă sub dominanţa fricii. E o religie de fapt, una din care se inspiră toate bisericile alea care nasc behăieli de grupuri ghidate de iraţional, de la oameni care în numele Domnului devin irascibili (cam ca băsiştii) şi gata să te tranşeze, până la babe calificate pe shortlist-ul pentru expediţia finală, dar care când vine vorba de îmbulzeală în vreo campanie de promovare a răspândirii herpesurilor prin sărutatul icoanelor (care nu sunt chip cioplit, ci chip vopsit, daaa? Bine că ne-nţelegem.) unii după alţii, se duc, dragă, şi pe jos “din toate colţurile ţării” (citat standard din presă) să se trântească pe jos şi să se târască în coate şi-n genunchi pe pista de raliu până la moaştele certificate ISO ***** ale Sfântului ******, care le vindecă de toate bolile cu care se-ntorc şi la anu’, dacă nu le-a venit vremea între timp. Frica, nu uitaţi, frica să nu le trăsnească de sus, să nu le uite Cel care nu uită niciodată pe nimeni. Revenind la şcoală: cum ziceam, acolo am avut ocazia prima dată să văd că zidul dintre posibilitate şi actualitate se numeşte frică. Acolo am văzut ce-nseamnă să nu te potriveşti, să simţi cum categoria din care chipurile faci parte nu-ţi seamănă, dar nici diversitate nu generează, dimpotrivă. Acolo am văzut ce-nseamnă invidia neconstructivă, tradusă tot prin frică – adică frica de a fi depăşit, frica de baremele înalte. Acolo am văzut însă şi cea mai hidoasă faţă a fricii: ura generalizată în interiorul masei de behăitoare, îndreptată împotriva individului care se distinge. Chiar şi atunci când individul care se distinge încearcă să schimbe ceva spre binele masei de behăitoare. Nu-i aşa că brusc nu mai pare uimitor că nu avem lideri autentici şi bine intenţionaţi? Sau mă rog, îi avem, dar nu-i recunoaştem. Din frică. Din frica de disconfort specific schimbării. Liniaritatea în rău e mai bună decât vibraţia în bine. Colegii mei din toate formele de şcolarizare pe care le-am parcurs au fost un bun avertisment că un Băsescu n-are cum să moară câtă vreme un
Crin Antonescu n-are cum să trăiască niciodată ca profil de lider într-o masă de revoltaţi fără revolte, de tăvălugiţi la cerere. Mi-a fost foarte greu cu colegii mei din şcoală. (Desigur, şi cu profesorii în unele cazuri, dar despre ei, al’dată.) Şi mi-e greu şi acum. Colegii mei sunt acum oameni cu drept de vot. Şi ştiu fără să-ntreb, pentru că-i cunosc destul, că majoritatea sunt fie absenţi, fie revoltaţi pe sub paturi, cu plapuma-n cap, aşteptând să treacă, fie proactivi în a-i ţine de picioare pe cei care vor să tulbure zeama clocită prin care plutesc liniştiţi morcovii care sunt. Uite de-asta nu mi-e dor de colegi, cu excepţiile aferente: pentru că despre mulţi nu am ce să-mi amintesc, pentru că ceea ce-mi amintesc e înverşunarea cu care se luptau cu mine când schimbam direcţia, pe motiv că teoretic eram de-a lor şi-i făceam şi pe ei să pară o masă revoltată, ceea ce nu era adevărat decât sub pat şi cu plapuma-n cap, comparativ, îmi amintesc leşinul care-i lovea când venea vorba să-şi aştearnă altfel, să le fie cu o dungă mai bine. Îmi amintesc prea puţine feţe şi prea multe scânduri. Colegii mei de ţară sunt aaaaabsolut identici cu colegii mei de şcoală şi aaaaabsolut identici unii cu alţii, în cea mai mare parte.
De Ziua României e întotdeauna eclipsă – bezna e unisex şi mărime universală. Poate simbolic, de când am început să scriu textul ăsta – şi e trecut bine de 12, deci e deja 1 Decembrie – s-a întrerupt curentul de două ori – probabil făceau repetiţii pentru eclipsă.
Bine, Electrica, hai cu eclipsa! =))