Monday, 29 November 2010

În sus, dar greşit

Adică Wrong Way Up, un album rezultat din cârdăşia
lui Brian Eno cu John Cale. Bine că s-au înhăitat, zic eu,
că uite ce frumos au făcut:

One Word:

Crime In The Desert:

The River:

Empty Frame:

In The Backroom:

Sunday, 28 November 2010

România dă un semn de prostie cu ciucuri

Antena 3 a lansat un nou produs al deşteptăciunii celei fără de margini, dar cu franjuri, anume campania România dă un semn
de viaţă
. Şi ce presupune minunata campanie? Păi iaca ce presupune: să trimiţi imagini cu locuri de suflet de prin ţară, adică dovezi că încă mai este ce iubi în România.
Traducere: ÎNCĂ NU-I RĂU!
Asta va rezulta din campania respectivă, că, mă rog, n-or fi toate roz pe la noi, da’ ştii ce, dacă te gândeşti mai mult la locurile şi lucrurile dragi şi mai puţin la tot dezastrul sub care suntem îngropaţi, parcă nu mai e aşa nasol. Măi oameni buni, eu cred că voi ori n-aţi înţeles nimic din nimic, ori v-aţi dat cu Băsescu. Uite, ca să compensez – nu c-ar fi nevoie – atacurile precedente la Andrei Pleşu, am să vă citez un lucru cu care sunt total de acord, că doar e o simplă relatare din realitate, nu vreo interpretare savantă: “Îngrijorarea mea este că oamenii nu sunt suficient de nefericiţi ca să se mobilizeze pentru o soluţie. Oamenii se acomodează... românii "se descurcă". Ziarele au un aer foarte nefericit, există o bombăneală care ţine de rating. Dar cred că nici jurnaliştii nu sunt nefericiţi: sunt oameni care în viaţa lor privată se amuză copios." Vine ca o mare uimire, nu?
Iubiţi credincioşi, nimeni nu are nevoie de invitaţii la autoconservare şi adaptare, astea sunt nişte treburi care-ţi vin aşa, pur şi simplu, nu trebuie să-ţi excite Antena 3 ceva centri nervoşi pentru asta. La revolte nu prea ne pricepem noi, deficitul de reacţiune e hiba noastră, toleranţa e calitatea pe care am transformat-o în defect şi apoi în boală naţională.
Şi Antena 3 ce face? Se dă peste cap să încurajeze şi să promoveze exact mentalitatea asta, că încă mai putem suporta dacă ştim în ce să ne refugiem. Aplauze, Înălţimile Voastre, aplauze! Asta ştiam şi noi, că e mai simplu să improvizezi artificii pentru a te descurca decât să rezolvi problemele în sine. Cu alte cuvinte, dacă vi se defectează toaleta, încercaţi în bucătărie după uşă. Respect veşnic, Antena 3!
Să nu mă-nţelegeţi greşit, nu-mi fac probleme că de la campania ăstora încolo, nuş’ ce mari valuri se vor porni tocmai în direcţia nefericită. Nici vorbă, nu-i cred chiar în halul ăsta de eficienţi în comunicare. Vă arătam doar un exemplu de imbecilitate, de aflare în treabă, de gândire model hai să ne-apucăm de-nghesuit vaca-n pod.

Friday, 26 November 2010

Chiar şi medicii merită înjuraţi din când în când

Nu cred că mai are sens acum să-mi redezvolt teoria conform căreia cine are ceva-n cap negreşit le acordă medicilor încredere maximă, medicii sunt nişte creaturi în relaţie cu care firesc e să porneşti acordând punctaj maxim, urmând ca pe parcurs fiecare să-şi dovedească înălţimea profesională, riscând să fie depunctat altminteri. Mmmbine, sper că e suficient de clar că în interacţiunea cu mine medicii pornesc la drum cu maxim de confort şi minim de rezistenţă.
Daaaaaaaar....
...treaba se poate duce dracului cu maaaaare mare uşurinţă, chiar şi în relaţia cu pacienţi flexibili ca mine. Şi să vă spun în ce fel şi de ce: printre multele calităţi cu care se înfiinţează medicii în faţa pacienţilor, se strecoară pe alocuri şi “mici” monstruozităţi comportamentale care transformă abrupt buna racordare
medic-pacient într-o fugăreală nefericită şi continuă. La ce mă refer? La “deşteptăciunile” comunicării în linie punctată şi uneori invizibilă, care în limbaj de casă se numesc simplu: MINCIUNI – fie concrete, fie prin omisiune, vorba cuiva. Adică, spre exemplu, te prezinţi la chirurg şi-l întrebi, simplu şi cu maximă deschidere şi voinţă de a înţelege şi accepta lucrurile aşa cum sunt, ce presupune intervenţia în cauză, care e amploarea procesului chirurgical, ce materiale de sutură se folosesc şi cum poţi îmbunătăţi nivelul lor calitativ, eventual procurându-ţi materiale de calitate superioară celor puse la dispoziţie de către sistemul public de sănătate, care sunt cele mai frecvente complicaţii şi cum trebuie abordate şi, evident, care e durata aproximativă a perioadei de recuperare şi în ce constă aceasta – vedeţi voi, lucruri dinastea pământeşti. Şi ce-ţi răspunde chirurgul? Iaca: operaţia o poate face şi portarul, atât de simplă e, incizia e chiar mică, nu-i cazul să intri-n panică pe tema asta, complicaţii nu au de ce să apară, ai fi nebun să te gândeşti la aşa ceva, recuperarea durează două săptămâni până e complet închisă plaga şi vreo 3 săptămâni până când eşti apt pentru efort normal, deci o nimica toată, practic, e puţin mai complexă treaba decât plombatul unei măsele, dar nu cu mult, dacă stai să te gândeşti bine, toate-s strălucitoare şi binele curge din toate părţile în cantităţi nelimitate, riscuri nu există.
Cum stă treaba în realitate? Habar n-am în cazul altora, dar în cazul meu aaaaaaabsolut, dar aaaaaabsolut nimic din ce-aţi citit mai sus nu se aplică: operaţia n-a fost deloc executabilă şi de către portar, fie şi numai datorită tipului de incizie, dimensiunile inciziei nu vi le mai descriu, vi le arăt mai jos, să apreciaţi singuri, după o săptămână abia reuşeam să-mi păstrez poziţia verticală, după ce în prealabil mă ridica cineva, că altfel în patu’ ăla mă ierta dumnezeu pe veci – de altfel nici în ziua de azi nu mă ridic omeneşte din pat, e necesar un artificiu de calcul pentru asta – după două săptămâni, când mă prezentasem tare încrezătoare la îndepărtatul firelor, abia începea distracţîa: supuraţii infernale, infecţii cu stafilococi aurii pe pereţi, pansat zilnic timp de 3 săptămâni, interval în care tot mai scăpam cu greu de câte-un fir-două, tratamente cu antibiotice întru veşnica pomenire a stafilococului, perioade cu temperaturi până la
aproape 39, zilnic.
Astăzi am 52 de zile de la operaţie, supuraţia e tot acolo în anumite puncte, pentru că între timp au apărut şi granuloamele de fir, pe la firele din stratul imediat inferior, încă mai drenez secreţii zilnic şi ieri am aflat că poate să dureze oricât distracţia, după cum câte-un granulom de fir o să mai tot fac, poate şi peste-un an, poate şi peste 7. Faptul că nu-mi simt absolut deloc părţi întregi de abdomen a devenit brusc normal şi mai durează vreo 3 luni, de unde mă recuperam eu ca un zmeu în 3 săptămâni, musculatura abdominală se va reface la Paştele Iepelor şi tot aşa. Să nu vă-nchipuiţi că v-am prezentat un caz gestionat de un chirurg incompetent! O, nu, vai de mine, nici vorbă, dimpotrivă, e un zeu, v-am mai spus, îl iubesc pe omul ăsta, dacă tot sistemul medical ar fi populat cu exemplare ca el, poveştile alea cu ratări medicale şi confuzii şi morţi şi răniţi ar cam dispărea de pe piaţă. Cam cu totu’, aşa. :) Dar am ajuns să-i vânez “omisiunile” informaţionale la tot pasul!
Ca atare, iubiţi medici care practicaţi dezinformarea pe post de încurajare, dacă o ţineţi tot aşa, am să ajung să vă transmit şi eu un pachet evanghelic de dumnezei şi sfinţi de post, plus un borcan mare de dispreţ şi desconsideraţie, ca să fim chit – dacă voi nu binevoiţi să distingeţi între pacienţi cu limite strâmte de înţelegere şi pacienţi cel puţin alfabetizaţi, eu de ce-aş mai investi încredere şi apreciere în voi? Mare atenţie, că suntem poate 2-3 % pacienţi care stăm de partea voastră şi din poziţia asta ducem împreună cu voi meciul ăsta nebunesc şi inechitabil cu sistemul administrativ care ne-ngroapă şi pe voi, şi pe noi. Nu v-aş recomanda să vă introduceţi organele specifice în cei 2-3 % parteneri reali cu care-aţi mai rămas, pentru că s-ar putea să vă pomeniţi singuri într-o mocirlă în care, cu toată utilitatea voastră socială, bine n-are să vă fie. Până la urmă, la ce dracu’ vă foloseşte să minţiţi omul ca pe ultimul retardat? Vi se pare cumva că e o încurajare?
Nu e, cel mult poate fi un semn de incompetenţă comunicaţională în interacţiunea cu pacientul. Credeam că halul în care sunteţi minţiţi de către politicieni e suficient ca să vă facă greaţă şi să vă ţină departe de astfel de practici. Observ însă că vă place. Ei, dacă vă place,
să vă tihnească neîntrerupt.

Wednesday, 24 November 2010

Monday, 22 November 2010

Categoric cel mai drag...

...dintre compozitorii de muzici de film. :)
Gustavo Santaolalla:




Continuă, Pleşu, continuă!

Lecţia pentru Pleşu din ultima mârlănie îndreptată înspre Crin ar putea suna cam aşa: faptul că te echipezi în scafandru nu te ţine departe de mizerie dacă execuţi scufundări în vasul de toaletă. Aseară, în emisiunea lui Tatulici, Crin i-a returnat pisica moartă, anterior aruncată peste gard, mândrului intelectual, s-o ţină de vorbă în momentele lui de singurătate. Şi uite cât de frumos a rezultat:
“Admir strălucirea de stil a domnlui Pleşu. Problema mea e chiar domnul Pleşu. Că oi fi eu bucuros că sunt contemporan cu mine sau nu, va fi surprins domnul Pleşu să afle că nu sunt atât de fericit şi mândru că sunt contemporan cu domnia sa. De ce? Pentru că dacă el ar fi un chibiţ de lux, niciun fel de problemă, poate să aibă cu cine vrea, cu mine, cu Ponta, cu oricine. Dar el vrea să fie altcineva şi trebuia, la puterea sa intelectuală, la prestigiul, la mitul său, în care şi eu am crezut, trebuia să fie o instanţă. Ca instanţă, Pleşu nu poate funcţiona aici pentru că se ascunde după acel "e cum e". Nu poate să fie instanţă pentru mine cineva care poate să dea lecţii de morală pentru bietul de mine sau bietul de Ponta, dar nu are curaj să spună nici măcar acum cum e Băsescu. Oameni ca Pleşu nu sunt mulţi, dar sunt importanţi, trebuiau să fie instanţe în ţara asta, şi nu sunt. Sunt paralizaţi în superficialitate, nu mai disting dânşii. Ţara asta e unde e deocamdată nu din cauza mea sau a lui Ponta, care s-ar putea să fim Rică Venturiano sau Caţavencu. Ne va mătura istoria, cum merităm. Ţara asta e aici pentru că un om ca Pleşu s-a mai dus când l-a chemat Traian Băsescu după ce a fost înjurat de Traian Băsescu, că e un om care s-a bucurat să fie nu ştiu dacă contemporan cu sine însuşi, dar coleg de serviciu cu Udrea, în subordinea cuiva ca Băsescu, un om care nu s-a ostenit, de la înălţimea autorităţii sale, niciodată să distingă, dar întotdeauna a nimerit. Şi a nimerit ce? Că în Piaţa Universităţii nu era bine, era bine în vremea aia la Palatul Victoria cu Ion Iliescu, a nimerit că Emil Constantinescu era bun când era preşedinte şi dânsul Ministru de Externe şi după aia nu a mai fost bun, şi a nimerit că Traian Băsescu e aşa cum e, dar nu ne spune cum. A fost de două ori ministru, o dată la Cultură, o dată la Externe, a fost consilier prezidenţial şi dacă consideră că a făcut în politica românească, pe la casele pe unde a servit, Cotroceni şi pe unde a mai fost, ceva ca să fie instanţă, atunci eu sunt Rică Venturiano şi Ponta Caţavencu. Dacă nu, nu. Problema mea cu domnul Pleşu este că nu e oricine altcineva."
Vezi, nene Pleşule, ce va să zică să plonjezi într-un meci 1 la 1 cu indivizi cărora nu le faci faţă? Bătrâne, mai ascultă din când în când şi câte-un sfat de la cei mai tineri – dacă vrei să treci drept intelectual fin, reţine asta:
şahul nu se joacă în nici un caz cu bâta de baseball.

Sunday, 21 November 2010

Saturday, 20 November 2010

Liiceanu, tu, floare-de-colţ...

După ce ne-am ocupat aşa frumos de prietinu’ Pleşu, ca nişte buni liberali, în numele egalităţii şanselor, trrrrebuie să-l scoatem la expoziţie şi pe artezianul Liiceanu. Ieri toată lumea împânzea internetul cu link-uri la video-ul cu lepădarea lui Liiceanu de Băsescu:



Oare şi chestia asta, că ne iau toţi de proşti-găleata, o fi vreo şcoală de gândire? Zice Liiceanu ca n-a avut decât anumite frecuşuri, anumite întâlniri de idei cu Băsescu, spre exemplu pe tema anticomunismului, daaaa’... între timp se clociră apele, că dădu Băsescu dovadă de înţelegere fundamental sucită a lucruşoarelor, pen’că zise despre Ceauşescu că ar fi fost un mare preşedinte dacă se-mpiedica la timp, adică după vreo 10 ani. Auzi, nene Liicene, om fi unii dintre noi mai tineri, ba chiar şi inculţi, da’ logică formală tot am făcut şi noi pe la şcoalele pe la care ne-a vânturat soarta. Aşa că, pasăre măiastră, mie nu-mi veni cu dinastea, că te faci de mândră minune. S-o desfacem pe cusătură: zici că e mare nebunie să afirmi că Ceauşescu ar fi putut fi un preşedinte bun, câtă vreme, oricum o înşurubăm, era exponentul unui regim criminal şi ilegal şi deci e o incoerenţă să declari că, totuşi, vreo 10 ani din regimul ăla n-au fost chiar aşa de răi. Dar isteţule, Băsescu ce dracu’ crezi că făcea la Anvers, dansa în Lacul lebedelor? Aia nu e incoerenţă, să te iei de toartă cu un fost exponent al regimului ăluia criminal şi ilegal şi să lupţi, chipurile, alături de el împotriva comunismului? Liicene, eu zic să-i iei pe Pleşu şi pe Cărtărăscu şi să turnaţi împreună
un film prost de colecţie – are şi genetica momentele ei unice. 

Friday, 19 November 2010

Putregaiuri intelectuale. Astăzi, Andrei Preşu' Pleşu

De când a scris Pleşu treb’şoara asta, în fiecare zi cineva îmi dă link la ea sau o încadrează în vreun text, cu funcţie de argument solid. Platforma de pe care pleacă toţi utilizatorii de text pleşist (ce frumos am zis :D) e aceea că venind de la un superintelectual ca Pleşu, negreşit e o treabă de superqualité şi făr’ de dubii conţine o doză suficientă de echilibru încât să fie acceptată ca analiză realistă. Avem însă o problemuţă (licenţă Vanghelie – ca să rămânem între intelectuali =)) ), anume aceea că Pleşu nu mai e de muuultă vreme un intelectual incandescent strict în baza resurselor de dăşteptăciune proprie, ci mai bagă şi suplimenţi nutritivi din rădăcină de morcovi crescuţi în fundu’ Grădinii Cotroceni şi procesaţi chimic în Laboratoarele “Băsescu şi Iubirea” (...blondă). Ca atare, eu cum naiba să-l mai iau de barometru pe domnu’ ăsta, câtă vreme el funcţionează benevol sub presiunea infectului cu B mare? Şi problema îşi scoate unghiile şi coada dân sac în modul cel mai nasol şi evident cu putinţă, mai exact afectează tocmai logica pe care-ar trebui să se muleze ulterior ornamentul literar (de calitate analizabilă subiectiv, fireşte, pe bază de gusturi).
Uite, hai să ne îndreptăm puţin chiar înspre textul ăla atât de citat, despre liderii opoziţiei. Are şi un fel de motto extras din corpul textului: “Cred, dimpotrivă, că e nevoie de cineva bun cu adevărat, mai bun, nu pur şi simplu mai puţin rău, decât ce avem acum.” De acord, dar asta e o treabă ideală, sigur că e mai bine să n-ai cancer deloc sau dacă tot îl ai, să scapi de el fără alte complicaţii, însă dacă nu se poate decât cu tratamente la rândul lor invazive,  dar care te ajută să rămâi în viaţă, nu ştiu dacă-i tare deştept să zici “Mai bine mor de canceru’ Băsescu decât să ţin regim după tratamentul Antonescu/Ponta/X”. ‘Mnea’oassstră ce ziceţi, nenea Pleşu? Adică... a încerca să ni-l bagi pe gât pe Băsescu opunând monstruozităţilor lui nişte defecte ale liderilor opoziţiei care în raport cu băsismele securistoido-demente aproape că-ţi par naturale e o tentativă fundamentată fie pe premisa ca suntem toţi proşti-găleată, fie pe glaucomu’ băsist de care suferă necuprinsul Pleşu. Unii or să sară acum că Băsescu oricum nu mai candidează şi deci să ignorăm dragostea de Băsescu a maestrului Pleşu şi să servim doar partea anti-Crin, respectiv anti-Ponta. Mmmmda’ de ce? Eu, dragii mei, cu Udrea/Baconschi/X urmaş băsist preşedinte şi Băsescu premier nu prea simt nevoia să experimentez, drept să vă spun, chiar dacă la funcţia de premier nu candidează Băsescu, ci ne vine îndesat pe gât cu picioru’. Deci BA DA, mă interesează rău de tot cât de vandabil rămâne infectul securist! Mă interesează să scadă cu totul potenţialul lui şi al ciupercilor care-l înconjoară! Şi dacă un intelectual ca Pleşu încearcă să acopere rahatu’ cu frunze uscate, sigur că-l împing prompt cu nasu-n meniu! Şi domnul nostru chiar asta face! Ia uite: “În clipa de faţă, problema mea nu este însă Băsescu.” – serios? Da’ când a fost, că eram puţin cu spatele? =)) “Am spus, în ultimii ani, ce cred despre el: şi bune, şi rele.” – da, cu menţiunea că alea rele erau cel mult de forma “nici Băsescu nu-i chiar un sfânt”, acompaniate de atacuri cosmice la adresa opozanţilor, astfel încât publicul să-nţeleagă că, în fond, tot Băsescu e mai uşor suportabil. Dacă ar fi vreo manipulare inteligentă, aş aprecia măcar subtilitatea procesului, dar e aaaatât de ieftin şi de învelit în celofan, încât nu-mi pot înfrâna greaţa. Aşadar, ca să mă pot orienta după coloana vertebrală curbilinie a domului Pleşu, ar trebui să-mi fixez şi ceasul acceptând ieşirea lui Băsescu pentru scaun drept ora zero. Îmi cereţi cam mult. 

Thursday, 18 November 2010

Nu scriu, dar comunic

Dat fiind ca nu-mi vine-a scrie nimic despre oriceurile despre care scriu de felu-mi, va las doar inspiratia la-ndemana --
ma bazez pe supercapacitatile voastre verificate de-a scoate ce-i mai bun la vedere. :)


Sunday, 14 November 2010

Sulfino, ia de la Crin! =))

Aşa zici, Sulfino?
Iaca, tanti, Crin aşa zice: 

Saturday, 13 November 2010

Initially Unreleased



Mie-mi face o grămadă de bine, vă doresc să vi se-ntâmple la fel. :)
(Nu mai scriu, că nu vreţi să ştiţi ce-mi traversează prin cap.
Adică pardon, eu nu vreau să ştiţi. :D)

Friday, 12 November 2010

PSD, cât mai e scoru’ pe interesu’ naţional?

E clar, e o şcoală de gândire. Mmmă rog, mai mult o grădiniţă de numărat degetele. Vorbesc despre PSD, băieţii ăştia sunt fără de leac. Anul trecut mă cruceam de lejeritatea şi lemnoşagul cu care Geoană ne organiza pe toţi în cifre, ne arunca din avion tricouri cu numere de ordine (veşnic necâştigătoare, fie vorba-ntre noi), ne aduna, ne-mpărţea şi extrăgea rădăcină pătrată din noi aproximând când prin lipsă, când prin adaos, funcţie de interesul electoral naţional. Anul ăsta mă minunam cât de aritmetic ne pune la zid isteţul de Ponta, în dorinţa de a recupera ceva puncte în faţa lui Crin, după toate isteriile cum că de ne scapă interesu’ naţional din vizor, nu mai suntem oameni. Astăzi, în emisiunea Gabrielei Firea, tânăra scânteie Dan Şova ne-a explicat agitat ca un Pepsi că aia
nu-i treabă ce face Crin, să poftească el lumea la consultări, pentru că, dragă, PNL-ul în 2008 n-a câştigat suficiente puncte încât să aibă drept de iniţiativă politică, fie ea şi în sensul deblocării activităţii parlamentare şi al trasării unor minime dungi de consens absolut necesare frânării rostogolirii ţărişoarei prin noi şi tot mai ţepoşi boscheţi. Aţi înţeles? Acu’ şi interesul ăsta naţional, nu-i pentru oricine, trebuie întâi să te califici, să-ntruneşti un număr de puncte ca să obţii dreptul la bună intenţie, clar?! Voi realizaţi măcar acum de ce tot atrage atenţia Crin că lupta cu PD-ul nu e de natură să
ne-arunce într-o mare frăţie cu PSD-ul? (Şi nici invers.) E acelaşi FSN şi se pare că aşa va rămâne, pentru că nici dinspre PSD nu bate vreo adiere de modernizare, de civilizare, de umanizare. Oamenii sunt fixaţi pe număratul punctelor, care puncte atrag după sine număratul banilor. N-au nici o jenă să dea coate-n gură pentru a-şi îndepărta adversarii politici, băieţii au o treabă pe direcţia X şi-ncolo nu-i mai interesează nici cui îî mătură prafu-n ochi, nici cui îi vântură
muştele-n ciorbă, nici cui îi scapă apa clocită-n cap de la 4. Atrag aici atenţia liberalilor şi simpatizanţilor liberali care visează alianţe pacificatoare cu PSD-iştii! Fraţilor, ceea ce visaţi voi acolo e ditamai coşmarul, nu vă prostiţi pe la mijlocul drumului! În plus, nu puteţi fi şi liberali susţinători ai pluralismului politic, şi visători la şahul cu piesele gri despre care eu vă tot povestesc de doi ani de zile şi voi tot nu vă speriaţi destul de convingător. Mai cu groază, fraţi liberali,
mai cu groază! :))

Wednesday, 10 November 2010

Pe asta de unde dracu’ aţi mai scos-o?

Nişte prieteni bine intenţionaţi – că de-aia-s prieteni – tocmai încercau să-mi explice că nu-i chiar aşa de rău că-s cu tot organismul dat peste cap şi că locuiesc într-un corp pe care mi-e frică/ nu ştiu cum să-l folosesc, pentru că-n fond suferinţa umanizează! Ce face?! Umanizează ziceţi? Da’ asta când naiba a mai intrat în vigoare? :)) Dragilor, tare mă tem că iar mă-ncadrez la cazuri atipice, eu treaba asta care mi se-ntâmplă pe fundal de durere permanentă o cam încadrez tocmai la dezumanizare, după toate standardele! Uite, pe mine starea de bine mă umanizează, eu p-aia simt nevoia s-o distribui şi altora, când radiez de foarte binele ăla îmi vine să iau lumea în braţe pe străzi, când crăp de durere îmi vine să sar de la 10 – adunaţi şi scădeţi şi vedeţi singuri unde e umanizare şi unde e disperare-n toată mândreţea! M-am născut într-un popor de mari consumatori de stări proaste şi mă mai minunez de ce ne merg toate ca dracu’ – păi d-aia, că aşa se simte bine număru’ mai mare în democraţia lui, cu roţile-n sus şi cu scândurile sărite din gard! Fraţilor, concluziv, pe mine căutaţi-mă la fericiţi – dacă nu mă găsiţi acolo, evitaţi-mă! =))
Hai, treacă de la mine, un efort de umanitate în plină durere: 

Tuesday, 9 November 2010

Atingerea nu se-nvaţă

Fineţea e o treabă cu care ori te naşti, ori nu te-ntâlneşti veci. Recunosc, sunt încă sub impactul traumei, aşa că toate drumurile duc la chirurgie. :)) Dar lucrurile sunt analizabile prin extensie, se aplică în foarte multe direcţii, dacă nu chiar în toate direcţiile. Mă uitam la chirurgii (nu puţini) care s-au atins de mine în perioada asta. Aceleaşi proceduri executate total diferit – în ceea ce-i priveşte pe unii dintre ei, aş zice chiar catastrofal diferit. Unul singur e dintre cei născuţi cu darul atingerii. (Sigur, v-aţi prins, tot despre Zeul Soare e vorba.)
L-am întrebat la un moment dat de unde... războinicia de care simt nevoia ăi’lalţi în interacţiunea cu aceeaşi plagă. Mi-a răspuns, ca un tip fin ce e: “Sunt mai multe... tehnici.” (În timp ce-l umfla râsul, desigur.) Mi-a şi venit în cap urgent Nomenclatorul Tehnicilor de Abordare a Plăgii Postoperatorii: tehnica prin înjunghiere, tehnica prin exorcizare, tehnica prin electrocutare, tehnica burghiului, tehnica reconstrucţiei actului chirurgical prin reluarea procedurilor în absenţa anesteziei etc. – v-aţi făcut o imagine sper. :)) Totuşi, nu cred că pot ştampila o armată întreagă de chirurgi ca fiind incompetenţi în baza brutalităţii absolut inutile şi ineficiente pe care o manifestă. Cred că e ca şi-n muzică, există mult mai mulţi tehnicieni fără cusur decât interpreţi geniali, prea puţini ştiu să se-atingă fin de-un instrument muzical. La fel cum puţini oameni ştiu să te ţină de mână. 

Monday, 8 November 2010

Saturday, 6 November 2010

În curând şi explozia :)

Există un anume gen de tensiune aaabsolut minunată care creşte acolo unde exponenţii ştiu să se concureze frumos din dorinţa de a surprinde plăcut. Şi există şi o explozie anume după o vreme.
Tot minunată. :) Îmi pierdusem interesul pentru tensiuni şi explozii. Compensez acum – şi ce context, şi ce exponent, pffffff! :)
(E aproape şi explozia, drăguţa de ea, se simte.)
Hans Zimmer ştie cum se explodează, bizuiţi-vă pe el. =))

(Da, ştiu, nu v-aţi ales cu nimic din postul ăsta. :))
Nu vă prostiţi, gândiţi chimic! That's all there is!)

Real între toţi închipuiţii

Mie mi-e bine cu el.
Crin – un discurs monumental la Liga Aleşilor Locali:

... Since This Is Not My Body Anymore

Indiferent în ce mă transform (în cine nu merge zis, judecând după gradul de cruntă dezumanizare :))), măcar să se-ntâmple pe fundal de Philip Glass cu metamorfozele-i cu tot. :)

Wednesday, 3 November 2010

My God – I Mean It, MINE! :D

Voi preocupaţi-vă cu ce vă face fericiţi, eu îmi iubesc Zeul în continuare. :)) (Zeul fiind chirurgul meu drag de Mureş.
Pfffff, acasă l-aş lua, duaaamne, ce suprafiinţă!)
Ca să nu fiu dezechilibrată, toată echipa de la SCJU Tg Mureş, Chirurgie 1, e formată din zei pe care-i stropesc vârtos cu mocirlă Băsescu & Urmaşii, muuult mai abitir decât îi stropiseră oricum toţi şoferii de guvern care ne-au bântuit this far. Ăsta e unul dintre puţinele pâlcuri de supermedici care mai sunt de găsit prin ţară.
Dacă aveţi ceva în cap, faceţi zid în jurul lor, indiferent unde-i găsiţi,
nu fiţi proşti!
To MY God :) -- John Lee Hooker - The Healer:

Monday, 1 November 2010