Diferenţa există, iubiţi credincioşi!

Am avut parte de o perioadă de linişte politică, nu pentru că n-ar fi existat viermuială în rândul partidelor, ci pentru că pur şi simplu am avut un pic de treabă să revin din morţi după toate porcismele medicale în care-am plonjat accidental. Din prima clipă în care am reluat fluxul ştirilor politice, găleţile în linii mari apăreau mai distincte ca niciodată. Îi criticasem dur pe liberali pentru că nici miniştrii lor din întunecime nu se zbat să iasă pe interval pentru dezbateri şi propuneri deştepte, îi criticasem pentru multă neîndemânare de acţiune şi încetineală comunicaţională şi sigur că vânătorii de puncte moi au şi sărit cu concluzia: “Vezi că toţi sunt la fel?” Noroc doar că a venit moţiunea, care a despărţit un pic apele: ieri, în emisiunea lui Victor Ciutacu, Crin atenţiona că nici măcar parteneriatul de conjuctură cu un pion care altfel ţi-e duşman nu permite, dacă ai un grăunte de logică şi un bob de bună intenţie de-a scăpa de băsişti, să-ti buzunăreşti partenerul când se-ntoarce un moment cu spatele. Iar Victor Ponta şi Asociaţia “Murimdegrijasăracilor” tocmai asta au făcut. Au luptat vitejeşte cu liberalii, într-o absurditate similară cu a declara război ungurilor pentru că nu mai suporţi ocupaţia ruşilor. Asta ca să-nţeleagă toată lumea vraiştea din capul lui Ponta şi al cui i-o mai învârti de manivelă întru emiterea de inepţii cu penaj viu colorat. În continuare cred că n-au să ne facă liberalii Germania nici peste noapte, nici într-un mandat întreg de guvernare. Dar asta nu-i pune pe acelaşi umeraş cu PSD-ul! Nu ştiu pentru alţii, dar pentru mine diferenţa izbitoare dintre liberali şi restul partidelor e reductibilă la o singură linie de natură să distingă între mâncăruri:
de liberali nu mi-e frică! De PD şi PSD, da.

Consumul de lichide

photo by Patrick Smith

Segment de săgeată liberală chirurgicală :)

Aşa, o foaaaarte mică frântură de incizie lăsată de azi să respire fără pansament. (Ştiu că nu pare foarte mică, da’ credeţi-mă pe cuvânt că nu-i mai mult de 25% din ramura mai lungă a V-ului. :)) ) Partea mişto e că V-ul ăla dimpreună cu linia albă au să formeze o minunată săgeată liberală. Vă daţi seama ce isterie mă lua dacă-mi facea Zeul o incizie în formă de trandafir(i)? =)) Deci chirurgi din toate colţurile, respectaţi orientarea politică a pacienţilor voştri, ca bine să vă fie şi necotonogiţi să trăiţ’ pre pământu!

De prin tufişuri, Ponta îşi înălţă mândru coada

Iaca Ponta zise că-şi face blog pentru că i s-a umplut farfuria de-atâtea injurii băsiste pe la B1 şi-l bântuie nevoia depresurizării reacţioniste. Toate bune, da’ cum te plimbi aşa pe blog-u’ domnului, mult mai zgârietoare pe uochi sunt reacţiile isterice la şahul lui Crin, căruia nu-i prea face faţă când se nimeresc în acelaşi studio, fapt pentru care simte pornirea asta înspre aruncatul cu sticle şi borcane de prin tufe. Spre exemplu, ultima deşteptăciune scremută de mai constipatul nostru prieten conţine o fermentaţie stupidă pe tema propunerilor de premier independent ale lui Crin, în sensul că, futu-i, cum să accepte ditamai PSD-u’ propuneri de la ăia mai mici?! Păi uite cum, vere Ponta: ziceai că asta e moţiune populară şi generată strict de interesu’ naţional (cel stereotipic şi veşnic verde, dar mai ales de nepătruns.) În cazul ăsta, ORICE propunere e de luat în serios dacă te direcţionează înspre profesionişti capabili să servească interesul ăla naţional, şi dacă vine de la PC, nu numai de la PNL! Dacă-ţi scoţi orgoliu’ de sub fustă, nene Ponta, cam gata cu poveştile constipiste despre interesu’ naţional, treaba e clară, diagnosticul se numeşte interesul, cei drept, la nivel naţional, al PSD şi care interes al PSD se-ntâlneşte cu al săracilor, ca să folosesc şi eu un termen din vocabularu’ şablonistic pesedist, cam la fel cum se-ntâlneşte Bega cu Thames-u’. Aplauze, Crin, pentru diplomaţia cu care i-ai croşetat Micului Trilulescu oportunitatea de a-şi da arama pe faţă. :))

44.5! :))

În a 11-a zi de când sunt acasă, în sfârşit am atins şi eu pragul de 44.5 kg! Bine, arăt în continuare ca mama dracului, pe lângă că mă simt ca porcu’, dar e totuşi mai bine, de la 43.5, cât aveam la externare, e o evoluţie preţ de un kilogram, măcar n-am stat degeaba. =)) Mai mult, azi e prima zi în care am reuşit să-mi îndrept coloana – care mi-e absolut varză, by the way, dimpreună cu toţi muşchii – semn că mai câştigă şi fibrele-mi şi cusăturile-mi ceva elasticitate pe măsură ce înaintez cu recuperarea. Incizia însă arată hidos de tot, nici un semn că ne-am apropia de scosul firelor şi e ziua a 19-a postoperatorie, iar infecţia accentuează şi mai mult efectul de magneţi de acelaşi pol pe care-ncerci să-i lipeşti cu bandă adezivă de calitate regretabilă. Bonus, am rămas cu o pulsaţie aiuristică a inimii pe care în mod sigur n-o aveam înainte – habar n-am în ce fel influenţează lucrurile pe tărâmul cardiologic anestezia care mi-a fost administrată, da’ ştiu că senzaţia e demnă de panică, uneori la intervale de aproximativ o jumătate de minut apare de nicăieri o pulsaţie de ciocan în uşă care nu-mi pică foarte bine, drept să vă spun. Cum ziceam, ăsta nu mai e corpul meu.

Cu timpul de mână, împiedicându-mă de mine

photo by Rajesh Dhawan 

Aşa merg lucrurile de la eveniment încoace, încet de tot, schimbat de tot, cu toate posibilităţile de-a înainta într-un ritm decent oprindu-se în nenorocirea că mi-e total defazat fizicul de psihic. Dacă sentimentul e similar în cazul bătrânilor cu suflet tânăr, cum e formularea aia, prefer să crăp acum, în momentul ăsta, as I write, decât s-ajung la 70 cu energia gândurilor de pe la 30. Sincronizarea rămâne de mare bun-simţ. Altfel chiar ajungi să te-mpiedici de tine, aşa cum mi se-ntâmplă mie right now.

"...so sad, like a good book" :)

În recuperare, da’ ce dracu’ recuperez?

Am deja 5,5 zile de când sunt acasă, da’ zău dacă simt vreo evoluţie notabilă în bine. Aceleaşi grupe de muşchi se blochează, aceleaşi cusături încă umede, aceleaşi dureri interne on a daily basis, ce mama dracului se schimbă??? Când? Cât mai durează? Mi-e tot mai clar că n-o să mai fie nimic niciodată chiar ca înainte – şi nu mă refer la aspectul estetic, ducă-se dracului de estetică. 

Ăsta clar nu e corpu’ meu! 

De-acolo nu vedeam ceru'

Eu când nu văd cerul am o senzaţie de asfixiere. Şi din poziţia în care supravieţuiam în cuşca medicală nu se vedeau decât maşinile şi magazinele din drum, că era acoperit geamul până la un punct şi perspectiva era de sus în jos, pentru că eram la 5. Aşa că de-aia zic, e bine că acu’ sunt iar în buza pădurii cu cer cu tot.

Ce a trecut şi ce rămâne

V-am tot întins nervii cu operaţia ce urma să se-ntâmple, aşa că de bun-simţ ar fi să vă scot din priză slowly and gently cu o poveste plină de bunătăţi.

Se făcu şi 4 octombrie, adică zi de internare şi de mari spaime pentru bătrânii mei – eu depăşisem etapa. Şi iaca eram pe-acolo. Prima treabă de la intrarea pe uşa spitalului: TOATĂ lumea se grupa în jurul meu. Fără motiv, fără explicaţii, fără să-ntrebe nimic, fără să nimic. Cred că de aiurită şi relaxată ce eram, le dădeam senzaţia că-s tare bine înfiptă în problemă şi deci erau în siguranţă dacă se lipeau de mine ca de Gâsca-de-aur. Pe lângă că mă scoate din minţi apropierea asta de mase în general, eu eram tocmai paranoică pentru că abia reuşisem să fentez o faringită sau amigdalită sau ce mă-sa a fost şi speram să nu mai gust aşa ceva. Evident, toată lumea tuşea pe mine, v-aţi prins. În fine, am trecut de moment, am ajuns în secţie, unde continuam să fiu centrul atenţiei din aceleaşi sau alte motive nebănuite – acu’ zău, eram eu copil drăguţ înainte să ajung cadavru umblător, da’ chiar în halu’ ăla, nici vorbă. Repet, cred că atitudinea-mi nepotrivită în raport cu spaţiul în care mă aflam făcea să par scoasă de nicăieri. Mmmbine, despre saloane e de zis atât: bine că administraţia spitalului are pr’eten băsist cu firmă de plasme şi instalări de cablu TV, că altfel nu trăiam să văd spânzurând deasupra uşii ditamai plasma nefuncţională încă – mulţam zeilor! – într-un spital infect cu saloane de 8 paturi (ocazional 10) şi băi infecte şi personal insuficient şi materiale şi dotări specifice adunate pe stoc după principiul “Dacă nu e de căcat, atunci lipseşte cu desăvârşire”.
Amen, brothers and sisters, mer’em mai departe. Primul lucru bun din sfânta zi nr.1 a fost intrarea luminoasă a Zeului Soare – adică minunatu-mi chirurg, cel mai frumos din trupă, cel mai uman, cel mai radios. (Fără glumă, umblă cu lumina după el omul ăsta.) Am verificat scurt informaţia pe care mi-o livrase pe surse brancardieru’ arătos pe care-l vrăjisem involuntar ceva mai devreme, anume că mă găseam a doua zi pe program – era pe bune şi era perfect, că nu pierdeam zile aiurea in the waiting line. Mi-am reluat liniştită aşteptarea pe fundal de bozgorească omniprezentă – clar limba asta e o înşiruire de înjurături, altfel n-are cum să sune-n halu’ ăla. Ziua doi, mixuri de ordine pe program, nu mai intru-n detalii, undeva pe la 2 p.m. am aterizat şi eu în zona măcelărească, unde am continuat hlizeala cu personalu’ prezent – brancardieru’ arătos included :D – după care vremea se făcu tocmai nimerită de intrat în problemă pe la vreo
3 p.m. De-aici n-am ce vă detalia, că nah, eram puţin plecată cu Sorcova pe lumea ai’laltă, despre trezire, iar n-am ce vă spune, că probabil m-am trezit de mai multe ori şi am parcat înapoi în inconştienţă, după cum îmi povestea lumea că am stat de vorbă, da’ io de aşea ceva n-am cunoştinţă. Nah, bine c-am socializat, ce să şi zic? :)) Eu singura trezire pe care mi-o amintesc e aia în care
Zeul Soare mă ţinea de mână şi-mi zicea că n-a fost chist, ci hemangiom, şi că am trecut prin iad absolut inutil. În momentul ăla au încetat aproape toate simţurile, nici durere nu mai era, nici nu mă puteam enerva, îi simţeam doar mâna şi disperarea din privire. Am adormit în câteva secunde cred – cum îi zice la asta, somnul de autoprotecţie? Altfel, incidente n-au fost, rău nu mi s-a făcut, în rest, despre oribilitatea senzaţiilor mi se pare morbid de povestit, au urmat zile bune de imobilizare completă, nu din cauza operaţiei cât din cauza drenajului subhepatic – pffffff, mult am mai înjurat eu tubu’ ăla! Credeţi-mă, chiar mă cunosc, ştiu câtă durere pot căra după mine fără probleme, dar la faza cu drenaju’ am picat rău testul, în special pe la tentativele de reluare a poziţiei antigravitaţionale. Nu-mi venea să cred că nu-s în stare să respir, futu-i! Da’ chiar nu eram. (Într-una din zile am încercat chiar să-mi negociez eutanasierea cu chirurgul, că atâta mă duce capu’, nah. =)) ) Bonus, am stat cu conducta durerilor înfiptă-n mine mai mult decât era cazul, că nu se putea fără 4 zile de simpozionu’ rahatului la Piatra Neamţ cu toţi medicii de bine de pe secţie. Singurul din trupă care s-a întors la locul de muncă în seara în care-a revenit în Mureş a fost, fireşte,
Zeul Soare, care s-a înfiinţat cu aceleaşi poveşti de bine duminică seara şi într-un moment de neatenţie, în timp ce-mi povestea despre diverse, mi-a înlăturat conducta durerilor subhepatice fără ca eu să mă prind vreo secundă de asta – mi-a semnalizat asistenta ulterior. :) Fuckin’ magic man!

Luni s-a consumat prima tentativă mai fericită de mobilizare, deşi tot cu senzaţii crunte, marţi, a doua tentativă, mai puţin fericită decât luni, chestie care mi-a indus un pic de disperare, iar miercuri, în ziua externării, de dimineaţă am avut de făcut ultimele investigaţii pentru continuarea pe care o vom da supervizării monstrului hepatic neextirpat, ocazie cu care am avut parte de muuultă multă alergătură. Ei, aici s-a-ntâmplat o rupere de ritm al recuperării: pe măsură ce-mi efectuam alergătura prin instituţie, toaaate cusăturile şi fibrele musculare atrofiate se destindeau una câte una până când m-am trezit cu asistentele alergând după mine îngrozite, să mă avertizeze că forţez nota – ele fiind obişnuite cu imaginea mortului de lângă geam care fusesem până nu cu multe ore în urmă. Nimic, eu îmi vedeam liniştită de probele atletice pentru persoane cu dizabilităţi temporare. :)) Într-o vreme se izbeşte de mine brancardieru’ arătos: “Fată, te-au drogat? De ce n-ai însoţitor? Las-o mai cu treabă bună! Ce-ţi veni?” Îi arunc în trecere, cu un aer de superioritate: “Azi plec, darlin’.” În secunda doi m-am trezit într-un lift strâmt, pentru personalu’ medical, cu brancardieru’... of, lasă, nu mai intru-n detalii. =)) A urmat o poveste lungă cu Zeul Soare, pe care-o păstrez pentru mine (pfff...), and next thing, I was out. And now I’m home, feelin’ better and better. And I don’t regret a thing. Am rămas cu semnătura Zeului Soare pe abdomen şi cu o grămadă de gânduri care nu mai ştiu să treacă strada fără el. Fuckin’ magic man...

Mulţumiri de toate culorile lui Virtual Brother. :)

(Despre cum s-a ajuns aici, despre erori de investigaţie şi curvismul centrelor medicale private, numai la cerere, că n-am energia iniţiativei proprii. E mult şi urât de zis.)

Inca nu-mi vine sa cred ca am facut asta

M-am operat degeaba

atat.

Aritmia ceasornicărească a ultimei zile

Mda, se făcu şi ultima zi de homebitterhome înainte de încarcerare – e bitter as in coffee-flavoured, că de la sweets mă doare capu’ şi deci nu merje pă post de ilustrare a confortului. :D

Şi treaba e că de azi dimineaţă se tot schimbă ritmul de scurgere a minutelor pe gura de canalizare, în sensul că de dimineaţă lucrurile au decurs normal, aceeaşi oră 5, acelaşi timp de duş, acelaşi timp de runnin’ session (cu aceleaşi trânte prin aproximativ aceleaşi tufişuri din cauza aceloraşi alunecări de teren – motiv pentru care o incizie chirurgicală nici nu se mai observă în piisaju’ anatomic accidentat, că-s ca un copil de ţigan bătut şi cules de prin boscheţi already), acelaşi al doilea duş, aceeaşi cafea, toate bune, după care brusc, gata cu normalitatea, de unde fu 9,5 se făcu instant 12, ca dup-aia să mai meargă un pic la pas, da’ nu multă vreme, că de la un moment dat bag de seamă că de-o juma' de ceas e tot 1,5. Acu’ s-a ridicat iar de pe scaun şi merge omeneşte – adică temporaliceşte decent – şi de-asta m-am gândit să vă zic numa’ de bine înainte de izolarea temporară, că dracu’ mai ştie prin ce mişcare curbilinie neuniform accelerată m-oi trezi fix in gardu’ spitalului, adică-n sfânta zi de mâine.

Aşa că feţ’-frumoşi şi zâne-cu-sâmburii ce-mi sunteţi, iaca,
vorba Knopfler-ului, We Are Going To War. :)

Thomas Newman - Angels In America

I'm Sssunny, Because I'm Irresponsible!

photo by Denis Collette

Daniel Lanois - Sometimes