Wednesday, April 28, 2010

Domnu’ Ponta, domnu’ Ponta,
da’ v-a sărit lanţul logic de la bicicletă!

Scurt de tot, să nu rămână nepunctat pentru istorie:
L-au tot întrebat jurnaliştii pe Ponta ce face să oprească hemoragia dezertorilor. Omul a răspuns perfect coerent că nu face nimic, pentru că oricum n-are nevoie de oameni care se lasă momiţi de Băsescu aşa de uşor. Buuuun, mergem mai la deal puţin şi ne-mpiedicăm de ştirea asta. Aşa, care va să zică Ponta atrage noi membri de partid, din rândul tinerilor, cu carduri de reduceri la cinematografe, teatre, restaurante, magazine de bine şi alte locaţii de interes tineriform. ADICĂ FIX PE BAZĂ DE MOMEALĂ, abuzând de sărăcia şi naivitatea tinerilor. Păi bine, măi Ponta, măi, da’ n-ai zis tu că vrei al’fel de politicieni în partid, care să facă frumos pe bază de principii? Păi cardu’ ăla vine însoţit cu CIP de introdus în c…reier, de ţi se imprimă, vjjjjjjjjjj, socialismu’ democrăţesc direct în structurile ADN-ice? Şi dacă vine PD-u’ cu carduri şi mai reducătoare de greutăţi, tinerimea aia nu se mută la PD, nu? Să mă scuzi, nenea Ponta, dar mă tem că tocmai ai brevetat găleata electronică, unde găleată = orice obiect comestibil sau necomestibil în baza căruia se prosteşte boboru’ în sensul aderării la o formaţiune politică sau în sensul acordării votului formaţiunii politice (era să scriu tumorale) în cauză.
Deci… mare-mare de tot:
GREŢOOOOOS, nenea Ponta,
FOAAAAARTE GREŢOOOOS!
______________________________________________
Ca să ne mai revenim un picuţ,
să gustăm puţină muzică de calitate via cosmic brother:

Wednesday, April 21, 2010

Vezi ca tot la frumusete ajungem? :)

photo by Jon Vidar

Lectia lui Eyjafjallajökull: Natura si cand face rau face frumos! :D

Saturday, April 10, 2010

Collect The Rain, Kids! :)


Gustavo Santaolalla - The Wings
Mark Isham - Crossing Over (Medley)

Thursday, April 08, 2010

Victor Ciutacu vs. Marcel Hoară –
simţiţi-vă reprezentaţi de cine doriţi

Recapitulare fără alte detalii:
Pasul 1:
Vorbe grele vs. vorbe goale:
Pasul 2:
Scurtă incursiune în colecţia Muzeului de Artă Penală:

Preluati campania pe blogurile voastre,
gasiti aici codul HTML pentru embed.

Nu merge cu Algocalmin

Iulia Huiu a răspuns provocării lui Crin Antonescu în legătură cu dezbaterea pe tema traseismului politic şi pasează mai departe invitaţia la datul cu părerea argumentată, leapşă onorantă la care voi răspunde foarte din topor, după cum mi-e obiceiul şi neruşinarea. :)

Dezbaterea pe tema traseismului politic e de mare actualitate dintr-un singur motiv: ne doare la procentele care dau reprezentativitatea în Parlament. Dar ca orice durere, şi traseismul politic e doar un simptom, nu o boală. Nu putem trata traseismul politic luând calmante non-stop, nici măcar prin iniţiative legislative care să reglementeze condiţia alesului poporului, cum îi place cuiva să zică. :)

Din punctul meu de vedere, întrebării “De ce pleacă lumea din partide?” îi corespunde în oglindă întrebarea “De ce rămâne lumea în partide?”. Dar pe a doua n-o formulăm. Pentru că ni se pare normal ca lumea să râmână în partidul în care se înscrie. Şi e normal. Într-un context politic normal. Dar nouă ne lipseşte cu desăvârşire contextul politic normal. Suntem în aceeaşi situaţie ca şi în cazul dezbaterii vot pe liste vs. vot uninominal şi Crin Antonescu a lămurit foarte clar cum stăm cu “uninominalul” – care poate fi o formă modernă mult mai ipocrită de infecţie subcutanată, funcţie de interpretare şi implementare. Eu chiar îndrăznesc să spun că neformularea întrebării numărul 2 este chiar cauza apariţiei traseismului (şi a încă vreo 4213557568 de păcate politice). Calitatea proastă a caracterului membrilor unui partid se manifestă în forme diverse: unii pleacă pentru banii de la putere, alţii stau să-şi sape actualii şefi din interiorul partidului, pentru că n-au puterea de-a-i înfrunta din poziţia de adversari, aşa că preferă cuţitul în spate. Credeţi că e utilă măsurarea de mare precizie a nivelului de mocirlă umană specific fiecăreia dintre cele două situaţii? Eu nu cred. Eu aş zice ca ieşirea într-un anume fel dintr-un partid este nici mai mult nici mai puţin decât efectul intrării într-un anume fel în partidul respectiv. Cine intră într-un partid cu gândul că la un moment dat se va împlini profesional pe fundal politic, tot timpul va avea astfel de aşteptări de la viaţa de partid: funcţii peste funcţii, popularitate, satisfacţie materială. Dacă în schimb atragerea de noi membri este făcută în aşa fel încât să cearnă din bun capăt lucrurile, atunci suntem într-un total alt film, traseismul politic în mod sigur ar deveni o colecţie de cazuri particulare, izolate, şi nu un curent “ideologic”. Similar este exemplul Bisericilor ai căror membri nu-şi cunosc religia ca substanţă, ci desfăşoară robotic nişte ritualuri care le intră-n reflex, iar la prima ademenire venită convingător dinspre un alt cult religios, aceşti oameni sunt victime sigure, care de-a doua zi uită tot ce au crezut până la momentul respectiv şi o iau de la zero cu procesul de învăţare a noului set de reflexe ritualice.
Vorbim despre oligofrenia conştiinţei.

Ies din subiect radical şi cu rimă alterată:
Lucrul prost început e de jumătate… stricat. :))

Wednesday, April 07, 2010

Sălbatica iubire de popor

Acesta este însemnul campaniei Sălbatica iubire de popor,
îndreptată împotriva colecţiei de isterici băsişti
cu apucături nevrotice de natură să ne provoace ulcer:

Găsiţi aici codul HTML pentru embed. Dacă doriţi să vă alăturaţi campaniei, folosiţi acest însemn, fie în sidebar-ul blog-urilor voastre, fie chiar la începutul fiecărui articol pe care îl postaţi. Momentan răspândim ultima performanţă mitocănească, înregistrată de
Marcel Hoară în timpul emisiunii Gabrielei Firea din data de
6 aprilie 2010, într-un “dialog pasional” cu Victor Ciutacu:

Tuesday, April 06, 2010

Faceţi frumos!

Am un fix. Unii ştiţi. Sunt obsedată, da’ rău de tot, de frumuseţe. (Nici nu vreau să mă gândesc ce grozăvenii tocmai v-au traversat etajul neurologic. :) ) Dacă n-arată bine (orice, oricine), nu-i valabil, mai încercaţi. Utilitatea obiectelor sau deşteptăciunea fiinţelor umblătoare în două labe nu compensează nevoia de estetic. Nu pot nici să mă concentrez la o discuţie dacă omul cu care vorbesc nu arată bine. Sigur, e de ne lămurit din bun capăt ce înseamnă să arăţi bine. Nu mă refer la frumuseţea standardizată fotomodelistic – n-am aplecări înspre. Mă refer la ideea de prezenţă plăcută. Ajunge să zâmbeşti frumos ca să se schimbe radical ecuaţia, pornind de la un material genetic neîncadrabil la categoria “Frumuseţe de dă pe-afară” (că este şi aşa ceva, o să povestim şi despre asta; sau mai ales despre asta). Îmi place de mor să văd oameni interesaţi de felul în care ţi se prezintă. Oameni care ştiu să-şi aleagă/modeleze ambalajul. Trec repede peste cele 3456345745678 de forme pe care le poate lua frumuseţea şi mă leg de următoarele două aspecte esenţiale pentru mine şi pare-se complet ignorabile pentru alţii (mulţi, foarte mulţi, cei mai mulţi din lume):
1. Frumuseţea ca sursă de echilibru.
2. Frumuseţea excesivă, de nepus la îndoială (aia “de dă pe-afară” :) ), frumuseţea model numitor comun, adicătelea aia de-o recunoaşte şi mama lui Ştefan cel Mare, şi vecina lui Putin, şi colega din şcoala generală a lui Alan Rickman.
Excepţionalitatea estetică – asta e.

În scări mergem:

1. Povestea cu frumuseţea generatoare de echilibru nu e absolut nimic altceva decât frumuseţea din care într-un final de carte fericită rezultă încrederea de sine. Da da, self-esteem-u’. Şi vă spun şi ce m-a apucat cu asta. Păi e aşa, că… aud în continuu discursuri despre cum să ne împăcăm cu felul în care arătăm, să ne obişnuim cu propriile defecte, e chestie de gust până la urmă, “lasă, că tu eşti frumos/frumoasă oricum” – băi, NU, NU eşti nici un frumos/frumoasă oricum! Trebuie să te preocupi de asta ca atare. Faptul că te minţi cu neruşinare nu-nseamnă că te-ai convins de asta, nu înseamnă că imediat ce-ai acoperit oglinda, gata, life’s better already. Nope, ţi-o iei în freză şi mai avan la prima ieşire în public, unde-ţi măsori nivelul de atractivitate, că vrei, că nu vrei! Şi să vezi atunci frustrări! Şi da, asta duce la lipsă de încredere de sine. Aşa că eu zic să nu ne mai ascundem după deşte şi să recunoaştem că merită să faci pe dracu-n patru să arăţi bine. Nu, obezitatea nu e o variantă de frumuseţe, e chiar o boală, e un metabolism căzut, la fel cum musculatura atârnândă nu e o varietate de frumuseţe! Şi mai e apoi eleganţa mişcării – după capu’ meu, aş introduce obligativitatea dansurilor de societate la o vârstă, vorba aia, fragedă. Că lumea se mişcă aiurea-n tramvai. Şi nu numai în tramvai, peste tot se mişcă aiurea. Şi apoi, iubiţi credincioşi, ce frumos e dansul…, ce relaţionare frumoasă e racordarea mişcărilor. Şi frumuseţea atingerii e altă poveste care, doaaaamne, cât contează…, pffffff! (Mie de-aia-mi plac aşea de mult chitariştii de clasică. =)) – nu glumesc!) Şi mai e zâmbetul – good lord, mare minune şi asta, poţi repolariza lucrurile via zâmbet, vă spun eu. ( :) ). Concluziv, dacă nu radiaţi, nu existaţi. Iar ca să radiaţi trebuie să vă asiguraţi că dacă pe nepregătite vă treziţi într-o lume în care averea fiecăruia se limitează la propria fiinţă, intelectuală şi fizică, într-o lume de nudişti care nu se au decât fiecare pe el însuşi/ea însăşi şi care, de la natură, simt nevoia de a se mai avea şi unii pe alţii, partea a doua se rezolvă mulţumitor doar dacă sunteţi frumoşi. Nu frumoşi până la fotomodelizare. Frumoşi până la încrederea de sine. Atât.

2. Am ajuns şi aici, da – la frumuseţea nenegociabilă. Frumuseţea cu care la nivel de sinceritate brută toată lumea e de acord. Fumuseţea monstruoasă, că e vizuală, că e auditivă, că e olfactivă – nu mai contează. Ei, asta e frumuseţea care mie-mi ţine loc de religie. Mor după oamenii frumoşi indiscutabil! Genul ăsta de frumuseţe brutală e de natură să rezolve ce n-a rezolvat nici o biserică – unitate absolută. De altfel, frumuseţea asta de speriat e singurul aspect din viaţă care m-a pus destul de serios pe gânduri în legătură cu posibilitatea vreunei prelungiri existenţiale după moarte. Mi se pare mult prea crâncenă ideea că aşa ceva poate să dispară într-o secundă. Fapt pentru care până la vârsta asta singura mea credinţă se îndreaptă înspre legea conservării energiei. Dacă mai aflu detalii pe bază de revelaţie, vă anunţ. Dacă preţ de câteva minute ar răsuna în toată lumea un fragment de genialitate muzicală, cred că ar descuraja toate atentatele teroriste. De exemplu aşa:
Frumuseţea care-ţi schimbă metabolismul când o întâlneşti. Care face inutilă orice posesiune materială. Frumuseţea umană dincolo de opinie, de gusturi, de cum vreţi să-i ziceţi voi îndoielii. Frumuseţea neîndoielnică. Frumuseţea pe care te poţi baza în loc de tratament psihologic/psihiatric în momentele de cădere nervoasă. De asta avem nevoie, vă spun eu, să vedem la tot pasul frumuseţea asta strigătoare la simţuri. Nu e multă, dar e uşor de ne bucurat de ea împreună, ajunge s-o popularizăm la nesfârşit, aşa cum s-a-ntâmplat cu Pink Floyd şi cum nu se-ntâmplă azi destul cu copii ca Declan Galbraight. E singura activitate propagandistică pe care vă invit s-o desfăşuraţi cu certificat de garanţie că n-o să vă pară niciodată rău. Ever! Infectaţi-vă şi infectaţi pe toată lumea. :)
Şi mai e ceva: o mică recomandare adresată părinţilor care ştiu ei mai bine ce tre’ să facă pruncii lor ca să le fie bine-n viaţă. Nu există aşa ceva. Impulsul interior e acolo pentru că trebuie să fie acolo, că altfel creştea direct în tomberon din proprie iniţiativă. Vorbesc din experienţă – ziua în care am decis să mă îndepărtez de muzică e echivalentul extirpării unui plămân. Şi s-a soldat cu mai multe efecte secundare. De exemplu un dezechilibru de natură obsesiv-compulsivă sau chiar maniacală, dacă preferaţi. Adică un perfecţionism revărsat asupra diverselor activităţi adoptate nenatural, întru compensarea senzaţiei de asfixiere dată de lipsa unicei activităţi prezente în citoplasma fiecărei celule înmatriculate în judeţul Anca. :)) Nu-i de râs de fapt. E chiar crunt uneori. (Da, alea-s momentele în care 26 de ani par imens de mult şi nefiresc de gol.) De-asta zic din nou, lăsaţi-vă copiii să fie frumoşi acolo unde ştiu să fie frumoşi. Şi ştiţi de ce? Pentru că altfel până şi starea de bine o să le fie mai degrabă o povară. Să zic iar din experienţă, ca să mă credeţi: eu sunt genul de fiinţă excesiv de fericită din motive neştiute nici de muma pădurii. Şi… DERANJEAZĂ de multe ori, dacă vă vine să credeţi. E mult mai uşor de găsit un umeraş pentru plâns decât un recipient dispus să preia o parte din buna-ţi dispoziţie şi să se bucure dimpreună cu tine. Senzaţia invariabilă e că nu mă exprim corect. Forma de manifestare nu e cea potrivită pentru a fi preluată esenţa necondiţionat. Poate că muzica ar fi fost manifestarea potrivită. Puţin probabil să mai aflu vreodată. Dar măcar pot să atrag atenţia altora să nu-şi mai propună musai să-şi tragă colecţie de copii ingineri, că există şansa să nu le iasă nici lor şi, just like a bonus, să nu le iasă nici odraslelor ceea ce le scrie în manualul de întrebuinţare tipărit în structura acidă şi dezoxiribonucleică. Am zis.

Îi invit mai departe să-şi dezvolte găndurile despre cele două sortimente de frumuseţe cum or ştii ei mai bine pe veru’ Turambar (cu scuzele de rigoare că am inclus media content :D), Lilick şi Codrin. Şi pe oricine simte de cuviinţă. :)