Vreau să vă cred – ajutaţi-mă!

Şi m-am ales cu o leapşă de la Codrin. :)

Despre profesori.

Sunt de acord cu ce scrie Codrin, cu amendamentul că profesorii aceia cu demnitatea de a rămâne în picioare şi de a rămâne vocali atunci când se-ncearcă reducerea lor la tăcere nu reprezintă decât un procent foarte mic din corpul profesoral. Restul sunt oamenii cu care m-am luptat 16 ani de şcoală pentru că încercau să mă tăvălugească, să mă niveleze, să-mi tempereze revoltele faţă de aberaţiile sistemului de învăţământ pe care-l încurajau şi faţă de ei ca persoane, atunci când îşi băteau joc de libertatea de-a-şi forma un stil original şi uman de predare a materiei. Profesorii de limba română au fost ţinta predilectă a revoltelor mele, pentru că era o materie la care ţineam foarte mult şi care când venea vorba de literatură permitea exprimarea unor opinii personale. Dar e impropriu spus “permitea”, pentru că în fapt era vorba despre impunerea aşa-ziselor comentarii literare – care atrăgeau după ele şi afacerile cu cărţi penibile pe această temă. Da, am urât rău de tot profesorii care îmi impuneau limite şi mă şantajau mizerabil ca să tac – şi n-am tăcut niciodată. Am urât profesorii care mă făceau nebună şi/sau nesimţită pentru că îmi foloseam creierul, pentru că ţineam la individualitatea mea, pentru că gândeam liberal – iată, vina de a fi liberal nici măcar n-a inventat-o Băsescu…, asta mă întristează! La absolvirea facultăţii îmi era aşa de greaţă de sistemul de învăţământ şi de îndoctrinările lui cretine, încât nici nu mi-am pus problema studiilor postuniversitare! Ieşisem din facultate organizând o mică revoluţie de succes cu o mână de colegi, împotriva unor răsturnări de ierarhii pe principii de corupţie şi josnicie umană – aceleaşi care m-au urmărit pe toată perioada studiilor, aceleaşi care m-au făcut să înţeleg ce urâtă e lumea fără liberalism… N-a fost uşor, mi-am dat seama ce greu e să-mi conving colegii că au ceva de spus, că pot schimba ceva – profesorii pe care i-am urât aşa de tare erau pe punctul de a-mi demonstra că au câştigat. Dar n-au câştigat, am obţinut ceea ce ne-am propus, a fost o victorie pe care simt că am meritat-o din plin, o victorie a liberalismului în lupta cu lipsa de caracter a unor profesori practicanţi ai sclavagismul opţional şi semiasumat, manifestat prin pupat de dosuri chiar şi fără beneficii – doar de frică; de frica pe care au încercat să mi-o insufle şi mie. Am crezut că dacă nu optez pentru studii postuniversitare am scăpat
de-o grijă şi nu mă mai bat de îngustimea segmentului ăstuia consistent de profesori. Greşit. În 2008 profesorii au fost profund nemulţumiţi de realismul lui Tăriceanu, care a refuzat să-i mintă cu neruşinare precum băsiştii şi PSD-iştii – jenant din nou, domnilor profesori.

Domnilor profesori care nu ştiţi umbla decat aplecaţi, mai aveţi o şansă acum, încă mai aveţi şansa de a protesta, încă mai aveţi dreptul ăsta şi chit că aţi dat PNL-ul la o parte când vă credeaţi
într-o economie model Pilda înmulţirii pâinii şi vinului, încă mai aveţi un aliat de încredere în opoziţia liberală. Scoateţi-vă demnitatea de la arhivă, nu vă fie frică să vă opuneţi unui sistem mafiot. Vă plângeţi că n-aţi obţinut niciodată nimic şi deci e inutil să ieşiţi în stradă. FALS! N-aţi obţinut nimic pentru că în loc să protestaţi, aţi cerşit! Iubiţi profesori, aţi ales varianta uşoară, ieftină şi de proastă calitate – nu vă stă bine cu ea şi nici de foame nu vă ţine.

Îmi cer scuze faţă de acel procent infim reprezentat de profesorii care gândesc la fel ca mine şi care mi-au fost alături tot timpul. Îmi pare rău că le-am reamintit cine le sunt colegii de breaslă, dar le reamintesc şi că nu au voie să renunţe, şi că nu sunt singuri.

Marţi, 23 martie, va avea loc protestul bugetarilor din învăţământ. Dacă vă este greu, nu pot să vă spun decât un lucru – acelaşi pe care vi l-a spus şi Crin Antonescu înaintea turului întâi al prezidenţialelor: Arătaţi-vă!