Cum era cu viteazul MRU, fraierilor?

Am eu o mână de fraieri care se perindă pe-aici şi prin alte zone din imediata-mi vecinătate fizică şi/sau virtuală, şi care mi-au servit ipoteza vitejească a meseriaşului Ungureanu care a venit ca un ‘nalt stejar, produs al patriotismului, să ne salveze de însuşi Băsescu, chestie pe care o vom vedea prin demiterea incompetenţilor una-două. Hăhăianu şi-a dat demisia de la Transelectrica, după care nu şi-a mai dat demisia. Câte ore au trecut de la intervenţia aberantă a lui Duţă de la CNAS în emisiunea lui Gâdea de aseară? Cât timp îi trebuie viteazului Ungureanu să-l demită? Pentru că dacă nu-l demite IMEDIAT înseamnă că aşteaptă să vadă cât e de nasoală presiunea publică. Nu MRU aşteaptă, evident, ci Băsescu şi băsiştii care nu-l vor urni pe infractorul numărul 1 al sistemului de sănătate decât dacă se văd sub 10% în sondaje. Aşa că peste 2 zile sau peste 20 de zile degeaba mi-l mai demite la comandă Ungureanu, că nu se mai califică drept act de vitejie! ACUM, Ungureanu, ACUM. De fapt nu, IERI! Măcar ieri! Că în mod normal trebuia demis din prima zi de mandat al actualului guvern! Deci fraierilor care încercaţi să mi-l vindeţi pe MRU cu pamblică roz în cap, prin ce tufe v-aţi ascuns?! 

Nu, Codrin

Codrin propune ipoteza candidaturii lui Ungureanu la primăria generală. Nici vorbă, din punctul meu de vedere! O fi el docil, dar nu cred că la vârsta asta e dispus să intre în malaxorul unei confruntări cu Oprescu, no way! Acolo va intra la trântă un măscărici sacrificabil de-al partidului. Ungureanu a fost ultima lor tragere pentru atenuarea picajului în sondaje, nu mai au nimic pe ţeavă, pe cine mama dracului să mai numească premier?! Adică e o completă aberaţie să creadă cineva că pentru a participa la o repriză scurtă de alegeri într-un tur disperaţii ăştia ar avea acum sacii polinici să ne transmită că MRU, marea lor vedetă fluturată de atâââââââta amar de vreme, nu e bun de premier. Sau dacă vreţi, dacă la guvern au mai scăldat lipsa de cadre de partid cu ideea tehnocraţiei în an electoral, a-l muta pă peste tot pe unde le lipseşte o faţă mai spălată ar stabili clar că în partidul ăla nu mai sunt decât ciumaţi. Şi n-ar avea nici _______ să mai treacă un guvern prin parlament, dacă ne gândim că ultima tură au scos-o la capăt cu 5 voturi peste minimul necesar. Deci sorry, Codrin, exclus, e poezie şi extaz, dar nu ipoteză politică sustenabilă. :)

Un-pic-mai-binele de care v-a durut în ___ sau Revelaţii târzii despre Eugen Nicolăescu

Un post foarte scurt şi poate mai cinic decât puteţi duce unii dintre voi: îmi pare rău că a fost nevoie ca pacienţii oncologici să rămână fără medicamente, inclusiv fără morfină, pentru ca măcar din loc în loc să mai răsară câte-o voce trezită cu întârziere care să-şi amintească de Eugen Nicolăescu şi să constate cu surprindere că “toţi sunt la fel” înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât că nu vezi nici o diferenţă între bună intenţie, însoţită chiar şi de unele rezultate numai bune de perfectat, şi cinism macabru degenerat în “politici publice” exterminatoare. Eh, poate data viitoare n-o să mai votaţi criminali în serie întru penalizarea celor care v-au făcut un pic mai bine, fără să reuşească într-un mandat să transforme România în Marea Britanie sau Elveţia. 

Cu pasiune liberală, pacifiştilor PSD-işti, cu drag(?)

Să mai scriem un pic despre ziua de ieri şi pe un ton mai calm, dar nu mai puţin pasional. L-am auzit în fapt de seară pe Radu Tudor la Sinteza Zilei încercând să-şi nuanţeze întrucâtva revolta spontană declanşată ziua-n amiaza mare de discursul lui Victor Ponta, argumentând că reacţiile cititorilor de blog s-au împărţit destul de echilibrat între taberele pro şi contra suflului stilistic nou, vorba lui Crin. Practic minisondajul întâmplat pe blog-ul lui Radu Tudor ar fi trebuit să-mi dea şi mie motive să-mi mai ponderez reacţia hiperacidă la adresa lui Ponta. Totuşi, nu mi-a dat. Şi trec repede inclusiv peste faptul că, aşa cum bine băga de seamă şi Victor Ciutacu, ieri au ieşit la înaintare postacii PSD-işti într-un hal comparabil cu performanţele postacilor băsişti – desigur, în vremurile lor de iniţiere, că între timp am înţeles că au descoperit minunile tehnologiei prin laboratoarele OTPDL-iste. Deci nu voi considera îndoielnice părerile pozitive la adresa discursului cu pricina, treacă de la mine. Să vedem aşadar ce rezultă dacă încercăm să analizăm raţional fenomenul comunicaţional la nivel de USL:

1. E clar că discursul lui Crin Antonescu e impecabil, energizant şi deci în nici un caz nu poate fi ajustat la noile gusturi oratorice ale lui Victor Ponta – zic noile, că în vremurile nu chiar de tare mult apuse când avea de se ciondănit cu Crin în ideea că PSD va lua singur 50%+1, chiar dacă noi urlam în cor “Alo, alo, domnu’ Ponta, mai uşor cu aberaţiile sociologice!”, nu-l zgândăreau în halul ăsta limbricii europenismului discursiv şi ieşea cu parul la dânsul pe unde-apuca fără să-şi încheie nasturii la cămaşă. Şi vorba aia, se raporta în felul ăsta la Crin, nu la mârlanul înfracţional din vârful Cotrocenilor!

2. Acceptând că există şi o parte groasă a electoratului care vrea revolte cu miere model Ponta Revamped, strategia dedublării vocilor opoziţiei ar fi mers în cazul unei înţelegeri pre-electorale neînregistrate la tribunal, cu candidaturi PE LISTE SEPARATE! Aşa da, fiecare grebla electorat de unde-i tăia capul şi cu mişcări cât de lascive ar fi simţit necesar, urmând ca după alegeri fiecare să vină cu rezultatul seducţiei în bătătură la marea punere în comun pentru formarea guvernului! Dar odată format USL-ul şi odată stabilită strategia listelor comune, e foarte clar că e nevoie de o voce unitară! Adică ştiţi cum e, din Cristeştii Ciceului în Colibaşi poţi ajunge şi în linie relativ dreaptă, şi cu buclă prin Budapesta, dar ca să abordezi ambele rute deodată musai să te urci unu-ntr-o maşină, altu-n alta. Dacă însă te-aduni într-o maşină, negreşit e rost de-un singur traseu. Am dat la punctul 1 un argument perfect valid de ce cu o singură maşină e de ales calea în linie dreaptă a lui Crin, dar mai exploatăm şi la punctul 3. (Chit că orice minte zdravănă preferă distanţa mai scurtă, mai ales în caz de urgenţă. Adică, Ponta, te-ai dus în Parlamentul European să suni după salvare şi acum transmiţi că vrei să oprim sirenele şi să facem ocolul lumii cu ambulanţa? Pardon...)

3. De ce cred că, odată ce am stabilit necesitatea unei singure voci, linia melodică potrivită e cea a lui Crin? Păi din 3465677698 de motive, dar esenţiale sunt fix vreo două:

● E drept că ar fi frumos şi bine să urnim absenţii tradiţionali/nehotărâţii înspre secţiile de votare, dar dacă tot există o masă de votanţi activi în mod tradiţional şi decişi sau care au intrat recent în trepidaţii pro-schimbare fără ajutorul nostru, nu mai bine mergem pe varianta sigură? (Iar cei aprinşi fără ajutor sunt puternic radicalizaţi!)

● Presupunând că şi pe linia lui Crin, şi pe linia neo-pacifismului lui Ponta facem atenţi acelaşi număr de electori, doar că in primul caz e vorba despre cei tradiţional activi electoral sau proaspăt revoltaţi de la ei putere, iar în al doilea despre cei tradiţional absenţi/nehotărâţi, din nou e la mintea cizmei că pariul cu mai multe şanse e să mergem pe mâna lui Crin. De ce? Pentru că respectivul electorat e unul stabil! Adică enervat în accelerare uniformă, tot mai îndârjit, tot mai determinat cu fiecare zi de regim băsist! Ceilalţi sunt un electorat cu energii sinuoase, care se răzgândeşte uşor, care îţi poate răspunde la sondajul din ultima lună că votează fără de dubii, dar de fapt stă în vârful patului la televizor dacă-i risc să-i strice vântul freza! Asta e diferenţa! Oamenii care-ţi stau la -20 în stradă strigă RADICAL “JOS BĂSESCU!”, nu încearcă să negocieze în cinşpe puncte cu slugoii mârlanului!

_______________________ 

Dar ca o notă de umor negru, deşi nu sunt sigură nici că e umor, nici că nu-i cea mai albă variantă de comportament, dacă Victor Ponta vrea să ne predea cursuri de europenism politic, îi reamintesc şi eu tot finuţ şi cu pamblică roz în coadă că politicienii ăia rafinaţi şi europeni demisionează din orice: că o sunară pe mătuşa Mary de pe iPhone-u’ greşit şi se factură din bugetul public, că induseră suspiciuni nuş’ de care când se uitară diagonal inferior central la vreo doamnă secretară, tot felu’ de mărunţişuri d-astea. Păi Victor Ponta, dacă tot ai indus ieri suspiciuni de pro-băsism cu plapuma-n cap, nu vrei tu să demisionezi în stil european din vârf de PSD şi eventual să susţii preluarea şefiei de către un ditamai profesorul Athanasiu, spre exemplu, întru redarea proprietăţilor comestibile USL-ului în faţa electoratului liberal şi nu numai? 

De-asta nu mă feresc să rămân lângă el

Din nou: credeţi ce vreţi, spuneţi ce vreţi despre el, aruncaţi cu gunoaie în el din lenea de a-l asculta sau incapacitatea de a-l înţelege, mi-e egal. Vorbesc despre Crin. Ieri aţi avut în Parlament, pentru contrast, întâlnirea dintre doi carierişti/oportunişti cu moace de foşti elevi şterşi care din marea lor nevoie de atenţie au lins peste tot şi au trădat pe toată lumea: Ungureanu şi Ponta. Dar în legătură cu Ponta şi manevra-i cretină de ieri eu n-am să vorbesc deocamdată ca despre o trădare – nu că n-ar avea antecedentele şi lipsa de umanitate necesare. Am să consider că, măcar deocamdată, este vorba doar despre caracterul infect al lui Victor Ponta – care, ce-i drept, e platforma pe care, şi cauza datorită căreia, apare trădarea –, caracter infect în baza căruia a ţinut să profite de absenţa lui Crin din Parlament pentru a ieşi doi centimetri în basorelief, pentru că de fiiiiiecare dată, fără excepţie, când ţin discursuri amândoi, Crin îi ia faţa de la maaaare mare distanţă. De altfel şi din ziua de ieri, eu am rămas tot cu vorbele lui Crin – nu din Parlament, ci din conferinţa de presă reparatorie de după imbecilitatea jumă’ţii de creier PSD-ist, în care i-a tras-o imbecilului atââât de fin! Şi iar zic, insist, Crin îmi seamănă ireal de bine, suntem dintr-un capăt în altul acelaşi stil de raportare la orice, acelaşi mod de a reacţiona, acelaşi stil de exprimare a gândurilor fără frână, fără a lăsa uşi întredeschise pentru jeguri umane şi fără a le da posibilitatea unora să se ascundă după diverse forme de înceţoşare, fie ea lingvistică sau de acţiune – utilizăm aceleaşi instrumente de stoarcere cu forţa a unor poziţii clare din curve ca Ponta care vor “să fie bine” cu toată lumea, sub pretextul “bunelor maniere” servite ca să ascundă o părere tranşantă care le-ar închide uşi într-o parte şi i-ar obliga să trăiască total pentru o singură opţiune. Asemănările astea fac în aşa fel încât acolo unde e Crin să mă simt şi eu reprezentată 100% -- pentru că ştiu că urmează să vorbească în numele meu varianta mea mai bună, cu ceva mai mulţi ani în spate care n-au trecut pe lângă el degeaba, un om pentru care am oricând dispoziţia să vă accept etichetele de activism politic, pentru că dacă atât înţelegeţi din ceea ce spun, sunteţi prea mici ca să vă interpuneţi între mine şi el. Vă las la îndemână conferinţa lui Crin de ieri, poate măcar acum vă prindeţi la ce e bună calitatea umană, poate măcar acum vă prindeţi că numai curvele, tocilarii carierişti şi securiştii de profesie au discursuri din fibră de stâlp, seci, liniare, plicticoase, şi că oamenii vii şi sensibili vorbesc intens, sunt prezenţi acolo unde-i vedem şi doar acolo:

“Prostibilii” – un serial de că_at

La aşa context, aşa eleganţă, mă scuzaţi.

Mi se-ntorc plămânii cu faţa la perete când văd valul de subţirime intelectuală care se-nălţă odată cu lansarea lui Ungureanu pe lună. Un stadion de lume cu păreri s-a găsit să muşte la manevra aaabsolut disperată a lui Băsescu. Şi culmea, unii dintre ei păreau sănătoşi la cap şi cu hainele spălate. Din păcate nici diplomele de facultate nu garantează sănătate mintală într-ale discernământului politic, nici mireasma de detergent nu-i vreun semn al dezinfecţiei. Şi uite-aşa ne aleseserăm cu adunătura de băieţi şi fete cu ochii daţi pe spate de fabulosu’ situaţiei: un profesionist în capul guvernului, vârf peste grămadă! – peste grămada de PET-uri din funcţiile ministeriale, mmmbut of course. Ca să fiu sinceră (după prostul obicei al incomozilor, câţi om mai fi şi om rezista), nu înghit aşa de uşor CV-uri cu trompete. Fie şi numai pentru că trompetiştii de fanfară nu obişnuiesc să fie nişte instrumentişti fini şi conştienţi, ci nişte suflişti cu plămâni de stradă. Nu mai reiau şi eu detaliile dubioase, dar le găsiţi la Victor Ciutacu pe blog, aici şi aici, dacă nu vă prinserăţi şi singurei this far. Că unii dau gât oricărei gogoşi băsiste dacă e-nsoţită de diplomă şi de CV tumefiat, ştim prea bine, e în regulă, ne-am obişnuit, din cauza lor suferim de-atâta vreme şi om mai suferi, e viaţă, ce naiba! Există însă o categorie aparte de fraieri, că mai bine nu le-oi zice: ăia care se forţează să creadă, să găsească fineţuri strategice, cum că Ungureanu a venit ca tot spionu’ să se infăşoare şerpeşte în jurul gâtului Băsescului cu acordul victimei, că ne va salva pe toţi (şi eventual că şi ei vor fi prin preajmă, în echipa de eroi – poate chiar în echipa ministerială, dacă nu săptămâna asta, ai’laltă sau următoarea după încă vreo două de răbdare. Sau la Paştele Iepelor, nah, că Ungureanu e doar curvă carieristă şi slugoi băsist, dar ei sunt fraieri cu toate ISO-urile). Şi ne explică băieţii cum nu trebuie să ne legăm de MRU (da, înseamnă şi mişcarea rectilinie uniformă, şi se şi aplică) pentru faptul că a primit trupeţii gata serviţi de Băsescu, unguri şi UNPR-işti, la fel ca şi “programul” de guvernare, că nici noi n-am fi fost mai viteji dacă ne numea Băsescu, să facem zgomot că vrem să ne formăm noi echipa! =)) Asta dacă aveaţi impresia că e o iluzie nesănătatea discernământului despre care vorbeam introductiv. :)) Şi plusează: “Las’ că a zis ceva fin ieri, cum îi dă el afară pe miniştri când nu se ‘nalţă profesional la standarde, şi ăştia clar nu se vor ‘nălţa, deci în curând schimbă viteazu’ garnitura!” (Aici unora li se activează în creierii cel puţin momentan semifuncţionali speranţa că atunci va veni şi vremea lor – vremea surprizelor, cum le place să se exprime. =)) ) Înţelegeţi? Deci până aici ajunge imbecilitatea cu diplomă în ţara în care toată lumea urlă că politicienii prostesc poporu’. Mmmnu, iubiţi credincioşi, vă prostiţi singuri, nu vă prosteşte nici dracu’! Adică totuşi, cum să treci de vărsta majoratului şi s-o mai urli p-aia cu capacităţile executive ale “unui om inteligent, chiar şi sub Băsescu”, mai ales cu referire la un ins propulsat de Băsescu în ultima-i lungă bucată de viaţă? Ştiu şi copiii de clasa a 6-a diferenţa dintre o persoană paranoică şi un clan întreg condus de o persoană paranoică. Şi apoi să vă mai zic una: acum, când Băsescu e ca mort, chiaaaaar nu mai avem nevoie de eroi salvatori, singura chestie utilă e să nu-l conecteze la aparate unii cu imaginea măcar un pic mai spălată decât el, înregimentându-se prin guvernele disperării. Atât. Că asta prelungeşte, nu scurtează durata regimului infect! (Evident, lingăii lui MRU, în cazul în care duce guvernul o vreme, au să ne-o servească stupidoid: “Vedeţi, EL l-a dat jos pe Băsescu, v-am zis că o să-l dea jos!” Mulţam fain, de încălecători de porci gata înjunghiaţi şi pârjoliţi chiar nu e nevoie, dacă baiatu’ SIE avea de-l răsturnat, de ce n-a făcut-o în 2009, când serviciile îi aranjau reglaju’ fin, să nu se obosească să fure mai multe voturi decât îi trebuie? Rahat în ploaie, vitejia lu’ peşte.)

Şi sigur, trebuie să menţionăm şi lobotomia pe bază de “patriotism” local. Data şi locul naşterii, ca argument al competenţei şi bunei credinţe, frate! =)) Boc era băiatu’ bun pentru clujeni, omul cumsecade, futu-i! Acum e rândul moldovenilor de Iaşi să-şi dea cu firma-n cap lingându-l pe Ungureanu doar pentru că-i de-al lor (şi eventual de-o vârstă cu ei, ca să fie rahatu-mpânat cu totu’. :D). Nici faptul că aţi respirat aceleaşi noxe, nici faptul că poate v-aţi trântit de MRU în tinereţe nu justifică scleroza conexiunilor simple între informaţii la fel de simple.

Cât despre profesionalismul lui Ungureanu, eu nu-l neg, doar că n-am obiceiul de-a merge la vulcanizare cu plăgile deschise – de regulă prefer adecvarea profesională a specialistului care mă scoate din groapă. Uite de-aia nu mă impresionează cosmic translaţia şefului spionilor într-un vârf de guvern. ORICE guvern ar fi ăla. Asta ca să nu mai încep şi eu despre gravitatea faptului în sine! Şi apoi, profesionalismul oferit lu’ Băsescu drept toilet paper nu-mi pare tocmai bun de dat drept exemplu urmaşilor. Vorba aia, meseria e zgardă de aur. Sau nu aşa era? :))

6 februarie 2012: Esenţa jegului

Esenţa zilei de azi (cel puţin până la ora asta la care scriu eu în mare viteză) e nu că şi-a dat demisia Boc, ci faptul că Băsescu e aaaaaatât de disperat încât a reuşit să se târască pe jos până la tentativa de a invita liderii USL la consultări separat! (Evident, Crin, Ponta şi Constantin i-au turnat o găleată de lături în cap anunţând că merg împreună la aceeaşi oră.) Voi realizaţi la ce nivel de umilinţă începe să coboare Băsescu? Eu sper că măcar acum înţelegeţi ce vă tot spuneam de 43543765537 de ori în vremuri mai puţin agitate, că infectul nu face manevrele nebuneşti pe care le face din aroganţă, ci din simplul motiv că-i îngheaţă sângele-n vene cu gândul la închisoare. Contaţi pe spaima lui, nu vă mai (lăsaţi) prostiţi cu tot felu’ de bănuieli despre strategii deştepte. E doar zvârcolirea firească a spâzuratului pe măsura ce nu-i mai ajunge oxigenul. Nimic ultracomplex. Şi insist, disperarea de azi de a invita opoziţia “în tranşe” e singurul sondaj valabil. E fără dubiu cel mai scârbos final de regim din câte s-au întâmplat în ţara asta. Ceauşescu a sfârşit zguduitor. Băsescu preferă să sfârşească în rahat, vomă şi muuultă multă flegmă. 


P.S.: E de văzut totuşi cine sunt cei care continuă să-i mai facă respiraţie gură la gură chiar şi aşa bălos cum e. De exemplu să vedem care sunt feţele din următoarea propunere de guvern... – eu am în minte nişte nume, dar n-o să încep asaltul înainte de eventuala confirmare, deşi simpla tentaţie de a se-nhăita, fie şi temporar, cu leproşii ăştia mi-ar da tot dreptul să le aplic unora nişte duşuri preventive cu smoală. Răbdare totuşi, că nu mai e mult.

Să marcăm evenimentul deci :)

Evenimentul fiind marea răsturnare dinspre steel strings spre nylon. Mare, domnilor, nu exagerez, după ani lungi şi grei de negare a naturii-mi clasice, după tone de high action/high tension pe sârme până la reformarea completă a tendoanelor şi musculaturii (în sens pozitiv, ce-i drept), azi am decis să-mi recunosc anatomia şi rezonanţa la fineţuri. :) Aşa că d-aia zic, marcăm cu nişte nylon bătrânesc şi certificat:

Spaţiu pentru oboseală

Dacă şi voi simţiţi nevoia să respire altcineva în locul vostru măcar pentru câteva minute, vi-l închiriez şi vouă pe Oldfield:

“Testat venerologic.”

Într-o discuţie întâmplată ieri seară (în cadrul grupului Împreună 2012) despre reorganizarea vieţii politice am avut ocazia să constat că pe lângă păreri echilibrate şi realiste există un val paralel de opinii cu tendinţe de alunecare înspre extrema curăţeniei prin exces de reglementare. Mai precis e vorba de o înclinaţie spre transformarea răspunderii politice în răspundere penală sau măcar în penalizare prin restricţionarea dreptului de a mai ocupa funcţii/demnităţi publice. (Las la o parte momentan faptul că o parte dintre cei care solicită reglementări dure sunt de regăsit şi în rândurile celor care cer cât mai puţine reglementări economice, mizând pe autoreglajul pieţei indus de discernământul consumatorului, care obligă la concurenţă, dar voi reveni la paralelă.) Dacă până la un punct lucrurile arată cumva şi sunt de-o coerenţă greu negociabilă, de la o vreme începe excesul de zel. Spre exemplu, chiar şi eu susţin decăderea din dreptul de exercitare a funcţiei/demnităţii publice în cazul celor care migrează dinspre o formaţiune politică spre alta, pentru simplul motiv că schimbă conţinutul ambalajului – la fel cum susţin intervenţia OPC atunci când în cutia de sare mi se vinde detergent. Dar când lumea începe să propună răspundere penală sau măcar întreruperea/limitarea dreptului de a mai candida pe funcţii/demnităţi publice pentru cei care printr-un vot în parlament participă indirect, pe căi nuş’ de care, la alocări nepotrivite de fonduri sau pentru cei care nu-şi respectă promisiunile electorale, de exemplu, paralela cu relaţia producător-consumator intră în zona restricţionării alimentelor nesănătoase, luând din mâna consumatorului puterea decizională de a-şi selecta singur produsele pe care le introduce în alimentaţie. Păi vă anunţ oficial că în secunda 2 ar falimenta 90+% din industria alimentară. Dacă vrem să fim consecvenţi deci, trebuie să evităm atitudinile duplicitare. Ori ne decidem că avem de-a face cu consumatori (inclusiv de politică) lipsiţi de discernământ şi atunci înăsprim atât răspunderea ofertantului politic, cât şi răspunderea ofertantului de produse şi/sau servicii, ori mizăm pe educaţie ca instrument de conştientizare şi arbitraj. În sfera politicului, rolul educativ revine societăţii civile. Eu cred că întărirea organizaţiilor cu caracter de societate civilă este un pariu mult mai rentabil decât anihilarea rolului lor prin reglementări excesive aplicate mediului politic.

Ca să-mi explic titlul, ne aflăm în situaţia în care, după mult curvism politic şi tot atâta trafic de boli venerice (tot politice, desigur), un procent gros din populaţie a recurs de ani de zile la abstinenţă (electorală, fireşte). Dacă mă-ntrebaţi pe mine, nu cred că soluţia pentru a le reda pofta de contacte directe cu politica şi politicienii ar fi să-i asigurăm că-i vom asista pe toată durata intercourse-ului şi că vom sta cu detectorul de herpesuri, HPV-uri şi alte entităţi microbiologice pe organele politicienilor. :)) Parcă un pic de educaţie aşa încât să se descurce şi singuri, în intimitate, cu discernământul între posibilii purtători de nedorite şi afectivii neinfecţioşi, cu asumarea riscurilor aferente, ar fi o versiune mai în ton cu recunoaşterea inteligenţei individuale.

Sau dacă vreţi s-o tranşăm altfel, nu încercaţi substituirea sistemului imunitar cu excesul de antibiotice. E şi nesănătos în sine şi mai avem de ţinut cont şi de alternanţa democratică la guvernare, care se poate lăsa cu suprimarea distribuţiei de antibiotice.

Trebuie să credem că ridicarea baremului prin oferta superioară calitativ e singura formă de concurenţă realmente liberală.

Statul Mick Jagger

M-a pornit! Bogdan Naumovici! El e de vină, acolo sunaţi! :))

Despre statul minimal m-a pornit. Eu chiar şi statul ideal mi-l aleg tot ca în cazul bărbaţilor – pe model Mick Jagger. =)) Mă scuzaţ’, dar chiar vorbesc serios: suplu, dar suficient de fibros încât să nu mă scape pe jos. :))

Acu’ să vedem totuşi de unde ar începe statul să ne scape pe jos, în tendinţa noastră de a-l reduce-n dimensiuni ca să dăm de fibră musculară la atingere şi nu de slănină. Bogdan zice foarte frumos în legătură cu schimbarea percepţiei generale asupra statului, anume că statul trebuie privit ca fiind angajatul nostru, pentru că aşa şi e, omul a inventat statul ca să-i servească la ceva, nu pentru că avea robia-n sânge. :) Singura chestiune e să stabilim ce anume nu ne putem lua singuri şi trebuie să ne ofere statul din postura de angajat pe care-l plătim în sensul ăsta.

Bogdan zice aşa: “De exemplu, eu aş vrea ca statul minimal să fie precum l-a imaginat Ayn Rand: un stat a cărui singură funcţie să fie cea pe care nu o putem îndeplini noi înşine, individual. Adică să îi dăm statului, de comun acord, monopolul folosirii forţei. Evident, în condiţiile legii şi numai asupra celor care au iniţiat arbitrar folosirea forţei. (Excludem de aici cazurile limită, de autoapărare.) Deci eliminăm astfel posibilitatea dictatului celui mai puternic şi îi dăm statului posibilitatea să arbitreze disputele dintre cetăţeni sau persoane juridice. Asta înseamnă că statul ar trebui să mai aibă doar 3 functiuni, mari şi late: 1. poliţie - pentru a putea folosi forţa împotriva celui care o iniţiază din interiorul societăţii; 2. armata - pentru a putea folosi forţa împotriva unui iniţiator extern şi 3 - justiţia. Atât şi nimic mai mult. Restul, toate, se pot rezolva de comun acord între cetăţeni, prin schimburi liber consimţite. În momentul acela, statul ar fi plătit doar pentru serviciile pe care le asigură cetăţenilor. Nu ar avea funcţiuni şi proprietati economice, nu s-ar putea împrumuta în numele nostru pentru vreo iluzorie dezvoltare, nu ar putea să îşi crească impozitele oricând vrea, nu ar avea ce fonduri să delapideze. Sigur că nu se ajunge acolo peste noapte, dar e un obiectiv care ar merita urmărit.”

Aş putea profita direct de spărturile din zidul lui Bogdan, dar n-o s-o fac, de dragul clădirii lucrurilor cărămidă cu cărămidă, ca să rămână pentru posteritate. :D

Şi atunci o iau ca vaca, începând de la biologie, că ea singura, drăguţa (biologia, nu vaca), ne ssssmereşte pe toţi prin readucere în concret când ne desprindem şi noi 2 cm de la sol. :))

E aşa: omul în calitatea lui de animal cu potenţial de zâmbet are nişte nevoi primare. Pe unele şi le poate satisface singur mai bine, pe altele mai puţin bine sau deloc. Care va să zică poa’ să-şi cultive singur o roşie şi un cartof, poa’ să execute un dansu-mperecherii să-şi găsească un corespondent de sex opus întru perpetuarea speciei, dar o manualitate deosebită în a-şi extrage măcar apendicele inflamat..., ştiu şi eu? De unde-atâta dibăcie? :)) Dacă mă uit eu pe lista lui Bogdan, parcă nu-mi vine să sun nici la poliţie, chit că e un conflict intern, nici la armată, deşi poate alimentaţia provenită din mediul extern a cauzat deranjul, şi parcă nici la justiţie, din lipsă a obiectului sesizării. Zice Bogdan că putem cădea de comun acord să ne servim unii pe alţii prin schimb liber. Asta parcă mă linişteşte un pic. Dar numai un pic. Pentru că în marea asta de libertate, printre altele poate că n-are nimeni iniţiativa de a se apuca de chirurgie generală. Şi dacă ar avea-o tooootuşi cineva, poate că n-o scoate la capăt pentru că nu predă nimeni anatomie prin zonă. Nu putem obliga pe nimeni să se specializeze pe ceva anume ca să putem face schimbul ăla liber ca la carte. Ca atare, parcă mi-ar veni să angajez statul să se preocupe cu anticiparea necesităţilor mele de cetăţean şi asigurarea platformelor aferente – vezi educaţie, din care să rezulte medicină (nu mai extind şi la alte domenii). Bun, mai departe începem să introducem noţiunea de SISTEM. Pentru că inevitabil eu vreau să fiu sigură că găsesc şi echipe de intervenţie în regim de urgenţă, şi ortopezi, şi chirurgi, şi cardiologi, şi restul florei şi faunei medicale. Dar mai mult decât atât, vreau ca ăştia în caz de traumă complexă să se descurce cu comunicarea-ntre dânşii, să colaboreze-ntre ei, să facă ce naiba or face, dar pe mine să mă scoată întreagă când îmi pun în mână fişa de externare. EXTERNARE??? Vai duamne, de unde??? Păi dân spital, fireşte! Care spital nu prea poa’ să fie în chirie la vreo mătuşă, că aşa-i filmul, nu deţine. Deci vorbim de proprietate de stat! Şi uite-aşa, din aproape-n aproape, ajungem la concluzia că dacă tot e nevoie de un sistem de sănătate, e de văzut şi ce fonduri necesită spre asigurarea performanţei şi întreţinerii. Deci minimal, minimal, da’ cu fibră, cum bine ne-arată Sir Jagger de câte ori îşi ridică tricoul. :)

(Puteam ajunge aici, cum ziceam, profitând de spărturile din zidul lui Bogdan – duamne, ce frumos sună “Zidul lui Bogdan”! =)) – întrebând simplu ce înseamnă poliţie, jandarmerie şi justiţie. Păi înseamnă pregătire specializată! Adică ce? Adică SISTEM DE EDUCAŢIE! Pe care, din nou, nu-l putem obliga pe privatul Mihăiţă să-l construiască, şi cu atât mai puţin să-i asigure continuitatea! Ş-apoi... poliţia şi jandarmeria înseamnă nişte băieţi care se-mping. Şi cum se-mping ei, din când în când le mai cedează oasele la modu’ neortopedic. La naiba! Iar ajungem la sistemul de sănătate!!!)

Nu mai intru-n detalii despre infrastructură rutieră, da’ vă prindeţi voi pe unde se plimbă inclusiv ambulanţele.

Bun, deci sper că m-aţi înţeles de ce când m-ating de stat nu vreau nici să mă afund în grăsimi, dar nici să dau de ciolane. :)

Şi atunci unde intervine rolul decisiv al privaţilor? Păi intervine, urgent intervine, şi dacă politicile fiscale îi permit şi-i încurajează performanţa, asta poate foarte bine conduce la reducerea cheltuielilor cu susţinerea sistemului public. În ce sens? Ca să rămân la sistemul medical, de exemplu în sensul că existenţa unor privaţi în concurenţă pe viaţă şi pe moarte determină existenţa pe piaţă a unei oferte de servicii performante la preţuri minime! În condiţiile în care vom povesti şi noi despre standarde de cost pe bune, sistemul public nu va mai avea acoperire când declară cheltuieli aberante cu asigurarea unor servicii care pe piaţa privată costă mult mai puţin. Condiţia e ca privaţii să concureze pe fonduri private! Pentru că acum nu aşa se-ntâmplă. Acum casele judeţene de asigurări de sănătate decontează sume nejustificate spitalelor private! Aşa încât privaţii pot creşte cât vor preţurile, că pacientu’ nu se supără dacă decontează Casa grosul. Deci ideea e ca statul să nu ____ concurenţa reală şi dacă n-o ____, apare şi randamentul maxim cu consum minim.

Mixul public-privat pe acelaşi tip de fonduri (adică publice) pentru servicii pe care numai sistemul public e obligat să le asigure fără întrerupere e deja o ruptură de ritm nepermisă, care slăbeşte sistemul public pe ansamblul lui. (Că de-aici s-a inflamat şi Arafat.) “A chain is only as strong as its weakest link.” :)

(Da, concurenţa privaţilor pe fonduri publice poate şi trebuie să existe, dar pe felii care pot fi luate separat şi fie nu necesită continuitate pe termen nelimitat, fie sunt de tip proiect cu finalizare, cum e în cazul lucrărilor de infrastructură rutieră, spre exemplu.)

Pe foarte scurt, mediul privat trebuie să acţioneze ca termen de comparaţie. (Iar pentru cetăţean ca alternativă, desigur.) Termen de comparaţie şi nu înlocuitor, dintr-un motiv simplu: nimeni niciodată nu va putea obliga privatul să asigure continuitate! Cu atât mai puţin pe toate ramurile.

Ca atare, noi la ora actuală nu putem şti cât de obez e statul în realitate, pentru că nu-l putem cântări. Pentru a lua o decizie despre modificările necesare pentru ca statul nostru să fie Mick Jagger trebuie să scăpăm în prima fază de cât mai multe excese evidente şi pierderi provocate cu mâna. (Şi doamne, câte-ar fi! De la evaziune la aberaţia de a deţine în acelaşi timp şi cei mai tari IT-işti, şi cel mai birocratic şi neinformatizat aparat administrativ şi până la eficientizarea interacţiuni DINTRE sisteme.) Ceea ce iaaaaaaaar ne-ntoarce la moralitatea politicului. Şi eu iar vin şi zic pentru a 235547634-a oară că nu vom avea niciodată partide politice măcar decente câtă vreme nu avem societate civilă puternică ŞI DECENTĂ la rându-i. Deci... drumul spre Mick Jagger e pavat cu societate civilă. :)) 

P.S.: Va urma şi un post exclusiv despre sistemul medical, în detaliu.